vineri, 25 ianuarie 2013

EMINESCU și UNIREA

Eminescu si Unirea. Restituiri: Congresul de la Putna, Societatea secreta “Carpatii” si prima si ultima recitare a Doinei de catre Eminescu la Iasi
Statuia lui Stefan cel Mare de la Iasi“Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem şi noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orişicui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunei noastre. Faţă cu orice încercare de deznaţionalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală şi conştiuţi de drepturile ce ni le dă aboriginetatea noastră şi spiritul secolului: ,,Cine sunt aceşti oameni şi ce vor ei în ţara noastră?”"
Mihai Eminescu / Varro [Sa facem un Congres - Ziarul "Federatiunea", Pesta, 5/17 aprilie 1870]
“Să nu ne mirăm, dacă organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă moi si împăcăcioase; căci, cum zice mai sus campionul presei boheme, contrarii vor sti totdeauna să ametească capetele pâna si a conducătorilor nostri cu promisiuni lucii, dar etern mincinoase. Cine ar crede cumcă Ungurii, chiar de-ar promite-o, vor găsi în ei atâta simt de dreptate, încât să redea, de exemplu, autonomia Transilvaniei, pe care au răpit – o fără consimtământul Românilor? – Si apoi nici nu avem noi să cerem de la Unguri ceva, căci ei nu sunt competenti să ne dea nimica.”
Mihai Eminescu [În Unire e tăria - Ziarul "Federatiunea", Pesta, 22/10 Aprilie 1870]
“Una din cele mai frumoase serbari intocmite de societatea academica Romania Juna din Viena, a fost serbarea de la Putna din 15/27 august 1871 in memoria lui Stefan cel Mare. Toata suflarea romaneasca a primit cu cea mai deplina insufletire mareata idee, spre a aduce omagii de pietate si veneratiune aceluia ale carui oseminte se odihnesc de trei secole si jumatate in vechea manastire zidita de dansul. A fost intaia serbare la care au luat parte romanii din toate tarile locuite de dansii si ideea aceasta a purces de la Eminescu (…)
Cel mai de seama lucru pentru Eminescu era insa rezultatul moral al acestei serbari, el zicea ca se va radica simtul national, aproape adormit pana atunci si va lua avant nou iar studentii ce au sosit din toate partile si au facut cunostinta si legaturi de prietenie intre dansii vor lua cu sine impresii nesterse si vor fi pe vremuri propagatorii cei mai zelosi ai ideii ca lucrand uniti si condusi de acelasi ideal vor contribui la desteptarea si marirea neamului lor in provinciile de unde se trag. A fost si foarte multa inteligenta tot barbati marcanti din toate tarile locuite de romani. Si ei au facut cunostinta mai de aproape, si intre dansii au urmat un schimb de vederi si nu se poate ca acest fapt sa nu influenteze activitatea lor publica si sa nu aibaurmari binefacatoare pentru neamul intreg. Zicea mai departe ca studenti, popor si inteligenta cu totii au vazut si s-au convins ca hotarele nu pot impiedica manifestarile entuziaste ale unui popor pentru o idee pe care au urmarit’o si serbarea de la Putna. Desi despartiti prin hotare toti stiu ca sunt unul si acelasi neam, si aceasta convingere va mari puterea lor de rezistenta si ii va oteli in lupta pentru neam, lege si tara.”
Teodor V. Stefanelli, fost coleg de scoala cu Eminescu atat in Liceul de la Cernauti cat si la Universitatea din Viena si participant la Congresul de la Putna din 15 august 1871.
“La 5 iunie 1883, se facu in Iasi cu mare pompa inaugurarea statuei lui Stefan cel Mare. Suveranul, toate autoritatile statului, corpurile legiuitoare si un public foarte numeros se adunara in Iasi din toate partile tarii si chiar din provinciile romane ale imperiilor invecinate. Profitand de imprejurare ca un mare numar de membri vechi ai societatii literare printre care si Eminescu, se gaseau cu acea ocaziune in Iasi, “Junimea” tinu o mare intrunire. In acea sara Eminescu ne ceti cunoscuta sa Doina populara scrisa cu ocaziunea serbarii si care incepe cu cuvintele:
De la Nistru pan’ la Tisa
Tot Romanul plansu-mi-s’a
Ca nu mai poate strabate
De atata strainatate.
Efectul acestor versuri pesimiste care contrastau asa de mult cu celelalte ode ce se compusese cu ocasiunea acelei stralucite serbari, fu adanc indiscriptibil. In contra obiceiului “Junimii” careia nu-i placea sa-si manifeste entusiasmul pentru intaia data de doua zeci de ani de cand exista societatea un tunet de aplausuri isbucni la sfarsitul cetirii si mai multi dintre numerosii membri presenti imbratisara pe poet.
Aceasta cetire a fost cea din urma a lui Eminescu. (…)”
Iacob Negruzzi, membru al Academiei Romane.
(“Eminescu – Album artistic literar comemorativ”, Iasi, 1914, aparut la 25 de ani de la moartea lui Eminescu, sub coordonarea lui Octav Minar – via Basarabia.Bucovina.Info)
Mihai Eminescu de Nestor Heck - 1884
Fotografie realizata de Nestor Heck, Iasi, 1884 ( A treia din cele patru fotografii cunoscute cu Eminescu, pe langa cea din tinerete, facuta la 20 de ani la Praga, de Bernard Brand, cea din tabloul societatii “Junimea”, din 1878, si ultima, cea realizata de Jean Bielig la Botosani, cu Eminescu la 37 de ani. Originalul, din care a fost decupat Eminescu, pentru posteritate, la cererea prietenilor sai cu care s-a fotografiat, ii cuprindea pe profesorul A.C. Cuza, compozitorul Wilhelm Humpel si poetul Petru V. Grigoriu. Versiunea publicata aici prezinta in oval o prelucrare a originalului.) Sursa: Memorialul Ipotesti
Foto cu statuia lui Stefan cel Mare de la Iasi, invocata in evocarea lui Negruzzi despre Eminescu: Cristina Nichitus Roncea
De ce, totusi, publicam aceste informatii mai mult sau mai putin cunoscute – pentru unii poate chiar inedite – de si despre Eminescu, de ziua “Unirii mici”, sarbatorita la 24 ianuarie? Un amanunt biografic din viata lui Eminescu mai putin mediatizata, aceea de gazetar si militant pentru unirea provinciilor romanesti, este legat de apartenenta sa la Societatea “Carpatii”, infiintata la 24 ianuarie 1882, la Bucuresti, cu scopul de a cladi “Dacia Mare”, viitorul stat national unitar Romania Mare, asa cum se aminteste si pe Mihai-Eminescu.Ro. Lucrarile Societatii cu caracter secret “Carpatii” erau urmarite atent de spionii Imperiului Rus si ai Austro-Ungariei, dupa cum stau marturie note informative ale agentilor marilor puteri descoperite in Arhivele de la Viena sau de la Bucuresti, in care este mentionat si proiectul national si eminescian ”Dacia Mare”.
Ce observam, frati romani: inca de la primul sau articol politic, apelul pentru serbarea de la Putna, aparut in “Federatiunea” de la Pesta, si urmat de cel cu titlul raspicat ”In Unire e taria” si apoi de “Ecuilibrul”, scrise la numai 20 de ani - pentru cel din urma fiind urmarit in Instanta de catre autoritatile Austro-Ungariei pentru “delict de presa” (patimind si editorul sau, Ion Porutiu, care avea deja pielea tabacita de unguri - vezi detalii la “Eminescu – Drama Sacrificarii” de Theodor Codreanu, p 151 – 154) – si pana la ultima sa recitare in public, cu Doina, la 33 de ani, anul mortii sale civile, Eminescu a fost animat de unul si acelasi gand: Unirea tuturor romanilor.
Doina a fost recitata la Junimea, in casa lui Iacob Negruzzi, pe 6 iunie 1983. Istoricul basarabean dr Veaceslav Stavila - membru al Comisiei pentru studierea regimului totalitar comunist din Republica Moldova – considera intr-o prezentare condensata a situatiei ca, peste 22 de zile, la 28 iunie 1883, “serviciile speciale îi înscenează nebunia, după care au urmat internarea în spital, “tratamentul” forţat şi decesul (în 1889).”, afirmand in concluzia sa ca Eminescu “a fost asasinat pentru că a anticipat cu 35 de ani Marea Unire din 1918.” Dincolo de aceasta interpretare, istoria dezgolita si desecretizata ne arata azi ca atat Societatea “Junimea” cat si Societatea “Carpatii” erau intesate de agenti ai puterilor ostile formarii Romaniei Mari, printre cei care “imbratisara pe poet” la citirea Doinei fiind, fara indoiala, si unii care i-au dat sarutul lui Iuda.
Ne bucuram sa constatam ca noua generatie de azi are cunostinta de tot zbuciumul lui Eminescu pentru Unire, dupa cum se reflecta in concursul de eseuri initiat de Institutul “Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Romanii de Pretutindeni, de unde am selectat pentru Dvs articolul tinerei Elena Podoleanu:
“Suntem români și punctum”
“De la Nistru pân’ la Tissa / Tot românul plânsu-mi-s-a, / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate.” Erau câteva dintre versurile care țipau în ziarul “Glasul” pe care făurarul anilor ‘89 îl scotea la lumină în Basarabia. Deși era primul în grafie latină, acesta avea puterea să țipe în inima celei căreia i s-a furat cuvântul “pâine” în favorea lui “хлеб”, celei căreia i s-au furat mamele și i s-au adus soldați, i s-au furat copiii și i s-au dat la schimbi ruși, ucraineni. Ea, Basarabia, și-a spus durerea în limba și versurile lui Eminescu.
Era limba celui care nu putea fi un simplu spectator la realitățile de pe scena politică internă, cât și cea externă, cel care nu-și dorea o Țară ciopârțită în bucăți de către Imperiul Austro-Ungar, Otoman și cel Țarist. Se opunea societății inculte, iar drept coloană vertebrală pentru tot românul nu accepta decât valorile. Viziunile sale erau periculoase pentru siguranța celor care dețineau hățurile puterii, așa că a fost condamnat. Condamnat la tăcere. Nici măcar astăzi, după mai mult de un secol, nu vor să-l lase să vorbească. În manualele școlare, Eminescu este prezentat drept băiatul care cutreieră păduri în căutarea iubitei, romanticul care petrece serile pe deal, nu și revoluționarul care adună echipe de studenți ardeleni care să militeze pentru “Dacia Mare”. De ce ni l-ar ascunde și acum, s-ar întreba unii? Pentru că Eminescu a fost profetul poporului român. La lumina sec. XIX acesta reușea să contureze și să explice obscuritatea zilei de azi. A dat răspunsuri la întrebări care aveau să vină abia în sec.XXI. Cum s-a întâmplat ca românii dintre Prut și Nistru nu doar să accepte limba ocupantului, dar să și afirme că aceasta ar fi mai frumoasă decât limba mamei? Cum se face că basarabenii, dacă ar fi puși să aleagă în mâna cui să-și pună zilele, fără nicio ezitare, le-ar pune în mâna rusului? El, acel romantic, Eminescu, ne răspunde: “Ca orice putere mare, Rușii acolo unde văd că vor întâmpina rezistență mare, se opresc și lucrează cu o răbdare seculară, spre a surpa încet, încet temeliile puterilor ce li se pun împotrivă. Putrerea lor în țările ocupate e blândă, dar plină de o dulceață demoralizatoare; și tot astfel e în țările cucerite la început sunt plini de îngrijire pentru binele cuceriților, încetul cu încetul însă ei să înăspresc până ajung de cer, nu averea ci sufletul cuceriților. Urmările ocupațiunilor rusești în țările românești le sunt tuturora cunoscute; viciurile sociale, ce românii au contractat de la binvoitorii lor, nici până astăzi nu sunt cu desăvârșire stârpite
Mă întreb, oare “acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter”, guvernanții, atunci când vorbesc despre Luceafărul națiunii române, se raportează doar la îndrăgostitul din “Floare albastră” sau și la cel care a militat pentru unirea tuturor românilor? Probabil, la niciunul. Faptul că aceștia oferă dreptul la existență unei limbi inventate de ocupant, mă face să înțeleg de ce, totuși, mai depun flori la bustul lui Eminescu. “Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,/ Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…/ Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el. /Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Eminescu ne-a lăsat drept moștenire parametrii în care trebuie să se încadreze o clasă politică; ne-a prezentat dușmanul din unghiul celui mai bun observator, astfel încât să-i putem opune rezistență; Eminescu ne-a lăsat modelul unui adevărat român. Să nu-i lăsăm să ni-l fure pe Eminescu! Pentru că aceasta ar însemna să nu mai luăm aminte la vorbele sale; să nu ne dorim o Românie puternică; ar însemna să negăm trecutul și să refuzăm a ne numi români. Peste a sa ființă, anii și-au lăsat mantii incolore, pe buzele vântului stau ale sale vorbe, în brațele bătrânului tei îi sunt prinși anii tinereții, în florile albastre și-a lăsat privirea, iar suflarea i-a rămas în dulcea lui Românie.
Elena Podoleanu / Hurmuzachi.Ro
sursa:basarabia-bucovina.info

joi, 24 ianuarie 2013

"Unirea de la 24 ianuarie 1859, o sarbatoare a natiunii romane“

Dialog cu academicianul Dan Berindei:

 
aman
Unirea Principatelor Române, pictura de Theodor Aman
 
Sărbătorim astăzi ziua Unirii Principatelor Române, la 154 de ani de la evenimentele petrecute pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti, când Adunarea Electivă a Ţării Româneşti alegea domnitor pe Alexandru Ioan Cuza, domnul ales al Moldovei. Despre importanţa zilei de 24 ianuarie 1859 pentru poporul român ne-a vorbit acad. prof. dr. Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române.
Domnule academician Dan Berindei, care a fost contextul istoric al evenimentelor petrecute în Iaşi şi Bucureşti la 5, respectiv 24 ianuarie 1859?
Procesul politic care a avut loc a fost marcat de evenimentele legate de Războiul Crimeei şi de urmările sale, de Congresul de la Paris din 1856 şi de tratatul care s-a încheiat între Puteri în urma acestui congres. Statutul internaţional al Principatelor a fost modificat prin hotărârea Marilor Puteri, în sensul că a fost menţinută suzeranitatea otomană, dar Principatele au ieşit de sub protectoratul Rusiei şi au intrat sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri ale Europei. Pe de altă parte, însă, lucru deosebit de pozitiv a fost intenţia acestor Puteri de a da o altă înfăţişare acestui spaţiu românesc, sau cel puţin unei părţi din el, partea principală reprezentată de Moldova şi Ţara Românească. În consecinţă, nu numai că s-au luat anumite hotărâri referitoare la români şi la modernizarea lor, dar, totodată, s-a hotărât chiar ca românii să fie consultaţi. De aici a apărut ideea Divanurilor sau Adunărilor ad-hoc, care s-au întrunit în 1857 şi care au fost prezidate, în fiecare ţară, de mitropolit: în Moldova de Sofronie Miclescu, în Ţara Românească de Nifon Rusăilă.
Aţi amintit de cei doi mitropoliţi care au prezidat atât Divanurile, cât şi Adunările Elective. Cât de important a fost aportul reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române în pregătirea şi realizarea Unirii Pricipatelor?
Momentul crucial de la 24 ianuarie 1859, prin care a apărut pe harta Europei un nou stat naţional, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, a fost legat strâns de Biserica Ortodoxă, atât în final, cât şi pe tot parcursul acţiunii precedente, care a durat o jumătate de deceniu şi în care clerul a avut rolul său, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească. Înăuntrul adunărilor au figurat, de asemenea, reprezentanţi ai clerului, aleşi şi ei pentru a reprezenta o categorie importantă din acea vreme, care să adauge la revendicările care urmau a fi exprimate şi această componentă esenţială pentru orice societate. Prezenţa clericilor a contat foarte mult, mai ales începând din anii 1855-56. La slujbe, în predici, preoţii făceau aluzii la problema unirii şi mulţi dintre ei chiar transmiteau enoriaşilor îndemnul de a sluji această cauză. Astfel se şi explică răsunetul extraordinar pe care l-a avut această idee, pentru că a fost slujită de toată lumea. Biserica a avut rolul ei firesc de a stimula această acţiune de apropiere care avea să se dovedească atât de utilă în existenţa românilor.
Care a fost rezultatul întrunirilor Divanurilor ad-hoc?
După cum ştim, Divanurile ad-hoc au adoptat programul unionist în unanimitate în Ţara Românească, având numai două voturi potrivnice în Moldova, şi în temeiul acestui program unionist se prevedea unirea celor două ţări sub un principe străin şi, de asemenea, ceea ce era deosebit de important, un Guvern responsabil şi o adunare reprezentativă, să spunem o Cameră aleasă de reprezentanţii întregii societăţi, pe modelul Divanurilor ad-hoc. În această situaţie s-a trăit un moment de cotitură: Europa ne dăduse ceva, dar nu totul! Nu se acceptase unirea, se dăduse o titulatură frumoasă: «Principatele Unite». Dar în spatele acestei titulaturi se menţineau doi domni, două administraţii, două Guverne, două Adunări. Deci aceste ţări erau unificate şi nu erau. În această ipostază, a revenit înşişi românilor, muntenilor şi moldovenilor sarcina de a găsi soluţiile. Soluţiile au fost deosebit de ingenioase, trebuie să spunem, şi inteligente, dar ele s-au întemeiat mai ales pe un avânt patriotic deosebit. Timp de câţiva ani de zile, societatea din Principate a fost preocupată în mod dominant de realizarea acestui program al mişcării naţionale unioniste. Pentru realizarea acestui obiectiv, era necesar ca cele două Adunări care urmau să aleagă pe viitorii domnitori, câte unul în fiecare ţară, să exprime ele, în fond, dorinţa ardentă a românilor.
Cum au reuşit românii să împlinească acest ideal?
La Iaşi, la 5 ianuarie, a fost ales candidatul mişcării naţionale, în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza, şi în ceea ce priveşte Ţara Românească, problema a fost mai complicată. La Iaşi ea a fost simplificată şi prin căimăcămia interimară care a avut o compoziţie unionistă 100% şi, datorită acestui lucru, în compoziţia Adunării partida naţională a avut o majoritate clară. În Ţara Românească, însă, situaţia a fost puţin diferită. Aici, toată lumea dorea unirea, dar totuşi opţiunile erau împărţite. Exista o grupare destul de însemnată, conservatoare în înţelesul rău al cuvântului, în sensul de a nu accepta, în fond, modernizarea în deplinătatea ei. E drept că nici aceşti conservatori nu erau ostili unirii, dar ar fi vrut o unire, să spunem, în propriul lor folos înainte de toate. În această situaţie s-a deschis Adunarea cu o majoritate care nu mai era a partidei naţionale, unioniste active. Dar vorbim despre cel mai important oraş din spaţiul românesc – Bucureşti -, şi de data aceasta intervenţia populară a fost hotărâtoare, atât a orăşenilor, cât şi a câteva mii de ţărani care au pătruns în oraş şi s-au alăturat orăşenilor. După aprecierile consulilor străini, care n-aveau nici un interes să umfle cifrele, a fost vorba de 35.000, până la 40.000 de oameni care timp de trei zile au stat în preajma Adunării, pe Dealul Mitropoliei, susţinând minoritatea din Adunare, dar care avea nişte concepţii mai înaintate. Au fost două zile de înfruntări foarte mari, aproape că exista primejdia unui război civil şi soluţia s-a găsit în noaptea de 23 spre 24, când la hotelul Concordia, care se găsea pe str. Smârdan, există clădirea şi astăzi, s-au întrunit deputaţii reprezentând minoritatea aceasta naţională. Acolo Dimitrie Ghica, fiu al celui dintâi domnitor pământean după 1821, a lansat ideea dublei alegeri: să se renunţe la toţi ceilalţi candidaţi şi să fie ales de toată lumea Cuza. Cei de faţă, deputaţi ai partidei naţionale, au adoptat această hotărâre. A doua zi, ea a fost comunicată majorităţii conservatoare. Între timp, însă, Ion Brătianu, care a fost un fel de artizan al acestei operaţii politice gingaşe, dar foarte importante, a luat legătura cu şeful poliţiei, col. Caragea, şi şeful armatei, gen. Vlădoianu, asigurându-şi neutralitatea lor. Pe de altă parte, s-a şi angajat ca poporul să stea la o anumită distanţă, să nu se poată spune că votul a fost dat sub presiune.
Într-adevăr, a doua zi, când consulii străini au sosit la Adunare, au rămas surprinşi că au găsit o atmosferă relativ liniştită, nu ca aceea din zilele precedente şi, de asemenea, poporul la distanţă. În Adunare s-a cerut şedinţă secretă şi în şedinţă s-a făcut propunerea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza. Conservatorii au acceptat-o, evident, şi oarecum sub presiunea mulţimii din zilele precedente, dar şi pentru că ei înşişi erau, în fond, unionişti, nu erau contrari unificării; voiau doar să-şi păstreze, să spunem, partea leului în procesul de unificare. În consecinţă, s-a luat angajamentul de către toţi deputaţii să-şi dea votul lui Cuza şi apoi a urmat şedinţa publică în care toţi deputaţii, în frunte cu mitropolitul, au votat numele lui Alexandru Ioan Cuza. Practic, aşa s-a făcut unirea, printr-o unire personală reprezentată de domnitorul Moldovei care acum devenea şi domnitorul Ţării Româneşti. Cu alte cuvinte, denumirea de Principatele Unite căpăta acum un conţinut concret prin persoana noului Domn ales şi la Iaşi, şi la Bucureşti.
Cum a fost primită de popor vestea Unirii Principatelor Române?
A fost primită cu un entuziasm extraordinar, care a început atunci şi s-a propagat rapid. De câţiva ani exista telegraf, aşa că vestea s-a răspândit şi, evident, a fost sărbătorită pretutindeni. Sigur că pentru cei din afara Bucureştiului vestea a fost şi mai surprinzătoare. Cei din Bucureşti o aşteptau, pentru că cifra aceea de 35-40.000 de oameni era uriaşă pentru acea vreme. Potrivit statisticilor, populaţia oraşului era de o sută şi ceva de mii de oameni. Or, un sfert au fost pe Dealul Mitropoliei, în vreme de iarnă, iar nefericiţii de ţărani care veniseră au dormit cu cojoacele pe ei afară, în ger! A fost, într-adevăr, un moment absolut deosebit şi primit pretutindeni cu un entuziasm nestăvilit, nu numai de românii din cele două Principate, dar şi de românii din Transilvania, din Bucovina, de peste Prut. A fost, în general, o sărbătoare a naţiunii române, care în sfârşit îşi avea statul ei naţional. În primă fază, pentru că avea să fie desăvârşit în mai puţin de două decenii, când s-a câştigat independenţa.
 
De Alexandru Briciu - Ziarul Lumina
sursa:Frontpress

miercuri, 16 ianuarie 2013

DOINA - O poezie mai actuala ca niciodata

-varianta necenzurata-

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.
Din Hotin si pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Si strainul te tot paste,
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos la vale
Si-au facut dusmanii cale;
Din Satmar pâna ‘n Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul,
Indarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamna,
Nici îi este toamna toamna,
Nici e vara vara lui
Si-i strain în tara lui.
Dela Turnu ‘n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s-aseaza pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate.
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbraca tara sânul,
Codrul – frate cu Românul -
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca
Sarac în tara saraca!
Cine-au îndragit strainii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.
Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua ‘ntreaga, noaptea ‘ntreaga,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mântui neamul tau!
Tu te ‘nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s-aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori
Iti vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara,
Indragi-i-ar ciorile
Si spânzuratorile!
Cine ne-au dus Jidanii
Nu mai vaza zi cu anii
Ci sa-i scoata ochii corbii
Sa ramâe ‘n drum cu orbii
Cine ne-au adus pe Greci
N’ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prapadi-l-ar focul jalei
Sa-l arza sa-l dogoreasca
Neamul sa i-l prapadeasca
Cine tine cu strainii
Mânca-i-ar inima cânii
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia

marți, 15 ianuarie 2013

Eminescu şi Taina Daciei




Mitul dacic ocupă în creaţia lui Mihai Eminescu un loc privilegiat. Istoria şi spiritualitatea dacilor, reprezintă pentru el un timp eroic, ce se deapănă într-un spaţiu edenic aflat sub tutela zeului Zamolxe, egalul lui Odin cu care stă personal la masă.
Sub pecetea dacismului, Eminescu exprimă cel mai bine, panorama civilizaţiilor, care, în succesiunea lor pe firmamentul istoriei, evocă poetului motivul „deşertăciunii deşertăciunilor”.
Singurul lucru pe care-l consideră peren, este moştenirea dacică pe care o extinde până în vremea „descălecatelor” şi mai departe,desluşind-o în legendele populare aşa cum a învăţat de la Nicolae Densuşianu, cu care s-a cunoscut la Sibiu.
În spiritul poetic comun epocii sale, romantismul, prin poeziile sale având ca temă dacismul, Mihai Eminescu se încumetă să scrie o epopee lirică a mitului dacic, care cuprinde istoria de la mitul creaţiei şi până în vremea marilor voievozi români. În această ordine de idei, Dacia mitică rămâne undeva în afara timpului istoric, iar miturile sale devin nişte repere fără de care neamul românesc ar rătăci prin istorie. În conformitate cu adevărul istoric, Dacia lui Mihai Eminescu nu cunoaşte barbaria!Mihai-Eminescu-poezii
De multe ori romanitatea atât de elogiată de istoricii noştri oficiali este raportată la dacism, prin acest antagonism punându-se în valoare nu numai vechimea exemplară a civilizaţiei dacice ci şi decadenţa „Imperiului Lumii” – Roma.
În viziunea eminesciană, Roma devine o civilizaţie coruptă, perimată şi sortită pieirii. În antiteză, Dacia, apare purificată prin jertfă de sânge, hărăzindu-i-se un viitor ce transpare în poezia „Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie”.
Cucerirea romană nu are efecte benefice asupra Daciei, cuceritorii fiind supuşi blestemului lui Decebal, si prin aceasta, a întregului popor dac, păstrător al legii şi datinii străbune.
În dacismul lui Mihai Eminescu, se face o disociere clară între lumea romană şi cea a dacilor hiperboreeni prin „Dunărea bătrână” care desparte cele două civilizaţii antagonice.
Prin toate cele prezentate până acum despre dacismul lui Eminescu se poate observa că el este în perfectă consonanţă cu istorici ca A.D. Xenopol şi N. Densuşianu, care au ridicat civilizaţia dacică străveche pe cele mai înalte culmi ale gloriei.
Memento mori, este poezia care mă îndeamnă să mă întreb: Ştia, oare, Eminescu mai mult decât spunea? Posibil da ! Pentru că în această poezie, Eminescu ne atrage atenţia asupra sacralităţii pământului Daciei cu lux de amănunte.
Iară fluviul care taie infinit-acea grădină
Desfăşoară-n largi oglinde a lui apă cristalină,
Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier;
Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane
Umede se nasc din fundu-i printre ape diafane,
Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în cer.
Şi cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră de-aur,
Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur,
Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund,
Cât se pare că din una şi aceeaşi rădăcină
Un Rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină,
Alt Rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund.
Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi – o ploaie -
Snopi de flori cireşii poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoaie
Şi de vânt scutură grele omătul trandafiriu
A-nfloririi lor bogate, ce mânat se grămădeşte
În troiene de ninsoare, care roză străluceşte,
Pe când salcii argintoase tremur sânte [sfinte] peste râu.
Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,
Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri,
Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald;
Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc surprinse într-a lunei dulci lumine,
Rar şi diafan ţesute de painjeni de smarald. (…)
Ăsta-i Raiul Daciei veche,-a zeilor împărăţie:
Într-un loc e zi eternă – sară-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei
După moarte vin în şiruri luminoase ce învie -
Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la Rai.
dacia-hartaVedem aici imaginea Paradisului terestru ! Dacia este prezentată ca o legătură între lumi, cerul pământul şi subteranul legându-se în mod armonios în acest spaţiu sacru. Prin aceasta Dacia este ridicată deasupra tuturor celorlalte civilizaţii antice devenind paradisul ideal la care au râvnit toţi (si la care încă mai râvnesc destui).
O Dacie paradisiacă, închipuind cetatea Ierusalimului Ceresc aflată cumva în afara timpului, şi pe care poetul o opune celorlalte mari civilizaţii care desemnează panorama deşertăciunilor. O panoramă a deşertăciunilor care ne arată măreţia si decadenţa acestor imperii şi civilizaţii construite de gândirea şi voinţa omului.
În viziunea poetului, Dacia este altceva, este spirit ce se perpetuiază peste timp, deşi cunoaşte decadenţa odată cu ocupaţia romană. Traian , cuceritorul Daciei şi cel care a stricat orânduiala arhaică şi paradisiacă a vechii Dacii, cade însă sub blestemul lui Decebal
- Vai vouă, romani puternici! Umbră, pulbere şi spuză
Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză,
Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi -
Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adânc’ căderea.
Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere,
Îmbăta-se-vor nebunii – despera-vor cei cuminţi.…
Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer.

Moartea lui Eminescu dictată de structurile puterii

Se ştie foarte mult (deşi uneori prost) despre opera poetică a lui Mihai Eminescu, dar se ştie foarte puţin despre activitatea sa gazetărească, care este cel puţin la fel de prolifică ca şi cea poetică. Această activitate de gazetar, a atras asupra poetului, o campanie mârşava de discreditare pusă la cale de structurile puterii din acea vreme, pentru că Eminescu – o voce îndrăgită şi cu autoritate, punea beţe în roate imperialismului austro-ungar şi celui ţarist.
În presa timpului, şi mai ales în ziarul Timpul, al cărui redactor era, Mihai Eminescu demarează campanii de presă privind chestiunea Basarabiei, ridiculizând guvernul pentru înstrăinarea acestui pământ românesc şi demască politica de deznaţionalizare dusă de guvernul ţarist.
El activează şi în rândul Societăţii „Carpaţii”, militând pentru drepturile românilor din Transilvania.
În acelaşi ziar Timpul, Eminescu denunţa expansiunea catolicismului în România, articol sancţionat cu o notă diplomatică de baronul von Mayr, ambasador al Austro-Ungariei la Bucureşti.
În alt articol, publicat în 1883, realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania, ridiculizându-l Pe Carol I pentru lipsa de autoritate în această chestiune.
Într-un cuvânt, Mihai Eminescu a întreprins tot felul de acţiuni subversive, îndreptate împotriva imperiilor vecine care stăpâneau teritorii ce nu li se cuveneau.
Aceste acţiuni politice ale lui Eminescu, au condus la defăimarea sa şi în cele din urmă, chiar la asasinarea sa de către cei interesaţi să menţină starea de facto în regiunile menţionate.mihai-eminescu
Mihai Eminescu este luat cu forţa şi internat la ospiciu lansându-se zvonul unui nebunii inexplicabile asociată unei boli venerice (sifilis), activitatea sa gazetărească fiind trecută sub tăcere şi pusă la index de structurile puterii. Titu Maiorescu, îşi aduce şi el aportul ridicând manuscrisele poetului.
În timpul şederii sale în ospiciu, Eminescu este otrăvit lent cu mercur, chipurile pentru a i se trata sifilisul şi moare în disgraţie în anul 1889.
Concluzie: Mihai Eminescu nu a murit de moarte bună, în urma unei boli, fie ea şi venerică ci a fost victima unei maşinaţiuni politice menite să-l discrediteze şi în cele din urmă să-l scoată din circuit!
Aşa cum arata d-na Cezarina Bărzoi si dl. Ionuş Băiaş: „Asasinarea lui Eminescu a continuat şi continuã şi în prezent prin trecerea sub tăcere a activităţii sale de jurnalism politic, a atitudinilor sale naţionaliste şi anti iudeo-masonice. Continuã prin prezentarea sa în şcoli în mod voit deformat, în ipostazã numai de poet genial, sărac şi fustangiu.
Continuã şi prin eliminarea din opera sa poeticã a acelor poezii cu caracter profund naţional, cum ar fi versiunea adevărata a poeziei Doina. Continuã prin atacurile tot mai dese şi abia disimulate ale aşa-zisei elite culturale române. … Dar cel mai mult, continuã prin lipsa noastră de cinstire a marelui român Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei şi a dorinţelor sale pentru neamul românesc.”
Mihai Eminescu, poetul nostru nepereche, nu se poate apăra de abjecţiile cu care-l împroaşcă cei ce-l vor acoperit de uitare. E datoria noastră, a celor ce-am ramas, sa-l apărăm, să-i facem cunoscută întreaga operă, să-i pastrăm neîntinată amintirea. E datoria noastră a celor ce credem în viitorul României, să nu-l pierdem nici pe Mihai Eminescu, nici limba română , nici nimic altceva din ceea ce aparţine spiritualităţii şi culturii poporului roman !
sursa:adevaruldespredaci.ro

Mihai Eminescu

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Mihai Eminescu

duminică, 6 ianuarie 2013

SOLUŢIA CHINEZĂ

La multi ani!
S-a mai dus inca un an ...si vor mai urma probabil altii fara sa ne dam seama de ce se intampla in Romania,sau poate nu ne intereseaza.Ne gandim si la viitorul copiilor nostri? Probabil ca nu ,din moment ce nu ne pasa de viitorul tarii.Ce facem? Pana cand stam si asteptam? Ce asteptam? Vremuri mai bune? In niciun caz! Trebuie sa facem ceva pentru copii nostri,pentru viitorul lor!Ajunge cu jaful !!! Destul s-a furat! Ve-ti intelege ce vreau sa spun.Am citit de curand un articol care mi-a placut si pe care vreau sa vi-l impartasesc:
http://povestideaerodrom.wordpress.com/2012/09/20/solutia-chineza/