duminică, 9 septembrie 2012

72 de ani de la odioasele crime antiromanesti din Ardealul ocupat de Ungaria


Sălăjenii au luat parte, ieri, la comemorarea celor peste 9o de victime (87 de români și 6 evrei) ucise salbatic in masacrul unguresc horthyst din noaptea de 8-9 septembrie 1940, din comuna Treznea. Festivitatile programate de autorităţi au început la ora 12, ceremonialele religioase şi militare adecvate acestui moment, precum şi depunerile de jerbe de flori având loc la mormântul comun şi la monumentul ridicat în memoria victimelor. În acest cadru, prefectul Sălajului, Filonaş Chiş, a declarat că manifestările au rolul de “a aduce omagiul şi respectul nostru etern” pentru cei ucisi in “suferinte inimaginabile”, faptele din 1940 petrecându-se „într-un moment istoric convulsiv şi complicat, dar care nu scuză nici într-un fel aceste crime odioase care îi descalifică pentru totdeauna în faţa istoriei, dar mai cu seama în faţa oamenilor, pe cei pe care le-au înfăptuit”. “Singura vină a acestor oameni cărora li s-a curmat viaţa în cel mai crud mod cu putinţă, a fost faptul că s-au născut români”, a afirmat Filonas Chis. “Acest masacru rămâne indiscutabil o rană în istorie care nu se va cicatriza pe deplin, niciodată”, a mai spus prefectul, considerand ca „toleranţa este mai presus de toate un semn de nobleţe şi bunătate caracteristică poporului român”.
La manifestarea comemorativa a fost prezent si profesorul universitar Ioan Puscas, supravietuitor al masacrului. Marturia sa este cuprinsa mai jos, in articolul nostru. Prof Ioan Puscas este cetatean de onoare al comunei Treznea impreuna cu poetul Adrian Paunescu, cei doi ocupandu-se de construirea monumentului si de conferirea statutului de localitati-martiri pentru Ip si Treznea. Memoria poetului nationalist a fost omagiata si de prefectul Salajului in discursul sau. În 14 septembrie, asemenea manifestări vor avea loc, începând cu ora 12.30, şi la Ip, cea de-a doua localitate martir a Sălajului, aici numărul victimelor pogromului horthyst din septembrie 1940 fiind de 157. Presedintia Romaniei a uitat sa se manifeste in vreun fel la implinirea a 72 de ani de la odioasele masacre antiromâneşti comise de Ungaria in Ardealul romanesc ocupat in urma Diktatului de la Viena. Parchetul General al Romaniei, de asemenea, uita de vreo opt ani sa ancheteze autoritatile locale din asa-zisul “Tinut Secueisc” si sa dispuna demolarea statuilor criminalii de razboi Wass Albert si Nyiro Jozsef ridicate de extremistii maghiari parteneri ai PDL in centrul Odorheiului Secuiesc.
Un istoric american despre masacrul de la Traznea
După ce, la 8 Septembrie 1940, au ucis 11 persoane în comuna Ciumirna, trupele horthyste au pornit către comuna Trăznea (Treznea), unde au intrat la data de 9 Septembrie. Câtiva copii, aflati cu vitele la păscut, au fost împuscati si lăsati morti pe izlazul comunal. După ocuparea satului, auzindu-se focuri de armă spre soseaua din marginea localitătii, trase de soldati în stare de ebrietate, unitătile maghiare au dezlantuit un groaznic macel. Românii au fost masacrati cu focuri de mitraliere, străpunsi cu săbiile si baionetele, iar casele atacate cu grenade si incendiate. Au avut loc incredibile orori.
In ziarul “România nouă” din data de 1 Ianuarie 1941, se relata ca Nicolae Brumar a fost luat de-acasa si, împreună cu sotia si cele două fiice ale sale, au fost împuscati lângă o capită de fân. Trupurile lor au fost sfârtecate cu baionetele. Vasile Mărgărus a fost ridicat de acasă, străpuns cu baioneta în mai multe parti ale corpului si apoi împuscat în cap. Preotului ortodox, ascuns în casa parohială, i s-a dat foc si a ars împreună cu casa. Preoteasa cu fiica sa au sărit pe fereastră în ulită, dar de soarta lor nu se stie nici azi. Pe cei 9 soldati din Traznea, reîntorsi din România ca demobilizati, i-au împuscat cu efectele militare pe ei. Invătătorul cu sotia s-au refugiat din fata urgiei în comuna Pusta. Aici au fost prinsi si adusi amândoi la Traznea, unde au fost răstigniti pe usa bisericii si împuscati.
Publicistul american Milton G. Lehrer, în lucrarea “Les assassinats”, scria: “Comuna Traznea a fost ocupată de trupele unguresti la 9 Septembrie 1940. Ca si când Armata de ocupatie ar fi executat un ordin primit, îndată ce satul a fost invadat de soldati, un veritabil potop de foc si sânge s’a abatut asupra lui. Toate armele moderne au fost utilizate pentru a satisface instictele brutale: pusti, mitraliere, tunuri, grenade. După ce au fost trase primele salve, soldatii au pătruns în case si au asasinat pe oricine găseau în calea lor, incendiind casele. Cazul preotului român Traian Costea, care, dupa ce a primit un glonte în cap, a fost tras pe galeria de lemn a presbiteriului – căruia i s’a dat foc si a ars în întregime odată cu cadavrul preotului – este tipic. După încetarea focului de arme, ungurii au pus mâna pe copiii de români si îi aruncau de vii în foc, făcându-i să moară în chinuri groaznice. Jale mare răsuna în tot locul de plânsetele lor”.
Cruzimea urmasilor lui Attila a mers până acolo încât, la plecarea din comună, soldatii maghiari i-au legat de un tun pe locuitorii Gavrilă Andries si Ana Dănilă, târîndu-i dupa ei până în comuna Hida, judetul Cluj, unde i-au împuscat. In masacrul de la Trăznea au fost ucisi sau răniti 263 de români, iar 47 de gospodării au fost mistuite de flăcări.
Ungurii ca Nyiro Jozsef si Wass Albert: “Voi suprima fiecare valah si atunci nu va mai fi în Ardeal decât o singură nationalitate, cea maghiară, natia mea, sângele meu!”
Iata ce texte circulau in Ungaria inainte de diktatul de la Viena urmat de ocuparea Ardealului si masacrele unguresti:
“Natia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaste decât victoria. In noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad si al lui Ghinghis-Han”…
“Eu nu astept să vină răzbunarea nu astept! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi va iesi în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde noaptea satele valahe! Voi trece prin sabie toată populatia. Voi otrăvi toate fântânile si voi ucide până si copiii din leagan! In germene voi distruge acest neam de hoti si ticălosi! Nu va fi pentru nimeni nici o milă! Nici pentru copiii de leagăn, nici pentru mama care va naste copil… Voi suprima fiecare valah si atunci nu va mai fi în Ardeal decât o singură nationalitate, cea maghiară, natia mea, sângele meu! Voi face inofensivi pe viitorii Horia si Closca. Nu va fi milă!” – Extrase din articolul “Nincs kegyelem” (Fără îndurare) scris de Ducso Csaba (Budapesta, 1939).
Cum a decurs masacrul
În data de 9 septembrie 1940 trupele horthyste au intrat în comuna Treznea. Primele victime au fost copii aflaţi cu vitele la păscut. După ocuparea satului, soldaţii maghiari au dezlănţuit „asaltul”. Români şi evrei au fost ucişi cu focuri de mitraliere, străpunşi cu baionetele, iar casele incendiate. În urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români şi 6 evrei. În presa vremii se relata despre cazul lui Nicolae Brumar, român ridicat din propria sa casă de trupele ungare şi împuşcat lângã o capitã de fân, împreunã cu soţia şi cele douã fiice ale sale, după care au fost ciopărţiti cu baioneta. Un alt caz este cel al lui Vasile Mărgăruş. Acesta a fost străpuns cu baioneta în mai multe părţi ale corpului şi apoi împuşcat în cap cu gloanţe model „dum-dum”. Deasemenea, preotul ortodox a căzut victimă. A ars in casa parohială, care a fost incendiată. În Trăznea se aflau şi 9 soldaţi români reîntorşi acasă şi demobilizaţi. Aceştia au fost împuşcaţi cu efectele militare pe ei. Învăţătorul şi soţia au încercat să se refugieze în comuna Pusta. Au fost prinşi şi aduşi la Trăznea, unde au fost răstigniţi pe uşa bisericii şi împuşcati.
Măcelul văzut cu ochii unui copil de 8 ani
Despre masacrul de la Trăznea ne relatează unul dintre supravieţuitorii a acelor timpuri, cel care a ajuns ulterior un medic şi un om de ştiinţă recunoscut de o lume întreagă, prof. univ. dr. Ioan Puşcaş, care a trăit acele grozăvii, fiind un copil de doar 8 ani. „Familia mea a supravieţuit acelor masacre petrecute în 1940 în comuna Trăznea. Arma soldaţilor honvezi a fost îndreptat către mine de trei ori. Ungurii au tras atunci chiar şi în biserică cu tunul. Înainte de 1940 ungurii şi românii trăiau în pace în comună. Masacrul de la Trăznea se datorează în mare parte grofului Bay Ferencz, neam cu Horthy. El i-a îndemnat pe honvezi să ucidă românii, pentru a acapara cât mai mult pământ. Pe noi, de cele trei ori, ne-au salvat de la moarte câteva familii de maghiari. Când au întrat în casă, aveam la noi un consătean român care venise la tata cu calul pentru potcovit. El nu ştia ungureşte. L-au împuşcat în faţa noastră. Următorii eram noi. Tata, care vorbea perfect ungureşte, a vrut să le demonstreze că suntem unguri, pentru a ne salva vieţile. Nu au vrut să îl creadă. <<Büdös olá vagy!>> (n.r. – eşti un valah împuţit!), strigau. Norocul nostru era că tata avuse la el cerificatul de naştere al unui prieten, care era maghiar, reformat. Când le-a arătat documentul, nu au căutat dacă era într-adevăr al lui. Şi-au cerut scuze că era să împuşte un ungur”, şi-a amintit marele cercetător ştiinţific. „După aceea a venit un alt val de ucigaşi. <<Acum numai János ar putea să ne salveze>> ne-a spus tata, János fiind cel mai bun prieten de-a lui din copilărie. Pentru că ardea aproape tot satul, ca o minune, a apărut János, care venise după pompa şi pentru a-l chema pe tata la stingerea focului. Când a văzut care este situaţia la noi, a început să strige la ei: <<Căraţi-vă, aştia sunt de-ai noştri>>. Aşa am fost salvaţi pentru a doua oară, iar prietenul lui tata ne-a dus, culmea, chiar în pivniţa grofului şi ne-a ascuns acolo. Apoi l-a luat cu el pe tata, lăsându-ne pe noi la adăpost sigur. Însă am fost găsiţi şi acolo. O trupă de honvezi, împreună cu un frate de a unui ucenic de-a lui tata i-a adus şi a confirmat că suntem români. Ne-au scos din pivniţă. În spatele nostru, în şanţ, erau o grămadă de morţi şi răniţi. Unul dintre soldaţi mi-a pus puşca la piept. Mi-am văzut moartea cu ochii. Nu ştiu de unde am avut putere, dar am început să număr ungureşte. Soldatul a rămas mirat, nu a apăsat pe tragaci, iar eu continuam să număr, apoi am început un să cânt un cântec unguresc, care mi-a venit în minte. Nu ştiu cât timp a terecut, arma lui era ţintuită încă de pieptul meu, când au apărut două fete, unguroaice, fiicele familiei Gall. Când au văzut ce se întâmplă, s-au năpustit asupra honvezilor, strigând: <<Nu vă e ruşine? Ăştia sunt de-ai noştrii!>> Apoi, ne-au luat de braţ şi ne-au dus la o altă familie maghiară, Fazakas. În bucătăria lor am stat până ce a venit tata. Am avut noroc că acest eveniment tragic s-a petrecut ziua. Dacă avea loc noaptea, ca şi la Ip, numărul morţilor sigur era mai mult mai mare, pentru că acele persoane care ne-au ajutat, nu aveau de unde să stie şi să intervină…”, a conchis doctorul Puşcaş.
Marturia supravietuitorului Octavian Lazăr Cosma, președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România
Printre victimele masacrului de la Treznea se numără și familia muzicologului român Octavian Lazăr Cosma, președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (au fost uciși parinții sai, învățătorii Lazăr si Aurelia Cosma). În memoriile sale, profesorul Cosma evocă evenimentele sângeroase din 1940:
„Și vara anului 1940 avea să aducă reflexele militarismului regimurilor totalitare, fascist și comunist, o parte a teritoriului fiind pusă pe tavă horthystilor, Treznea intrând sub acest funest Diktat ce avea să schimbe cursurile multor vieți. Consecințele pentru sătenii Treznei au fost dezastruoase, la 9 septembrie 1940 trupele ungare au mărșăluit pe ulița principală, venind dinspre Zalău și îndreptându-se spre Buciumi și mai departe. La primărie, notabilitățile – primarul român, notarul, directorul școlii – le-au întâmpinat fără prejudecăți. Către orele amiezii, subțiindu-se rândurile trupelor, se părea că preluarea autorității se făcuse si pe raza comunei noastre, lumea își vedea de treburi, căci era o zi însorită de toamnă, culesul recoltei neputând aștepta, mai ales otava… Și, deodată, au răsunat împușcături, ce deveneau persistente, se auzeau strigăte de groază, neliniștea și neputinșa își dăduseră mâna, soldați înarmați se războiau cu femei casnice, cu pruncii, cu moșnegii; încep să ardă case, primăria este cuprinsă de flăcări, se aude o puternică detunătură din centrul comunei, care a băgat și mai mult oamenii în sperieți. Grupe de cătane răscoleau gospodăriile și, sub amenințarea baionetelor, se făceau coloane de nevinovați, care erau împușcați, găuriți cu baionete, conduși spre locuri unde urmau să fie executași. Motivul? Erau români. Localnicii unguri au reacționat cu bucurie, dar au existat și cazuri de reținere, căci nu se așteptau la un măcel. Groful Francisc Bay dispăruse, nimeni nu intervenea salvator… Bubuitura din sediul primăriei are o explicație simplă: la subsol era depozitată o cantitate mare de dinamită folosită pentru spargerea răzoarelor de piatră, necesară pavării drumului. Temperatura generată de flăcările ce cuprinseseră primăria a declansat explozia, care a alertat trupele ocupante, derutându-le. Aceste trupe de închidere se aflau, după unii martori, sub influența alcoolului. Pe Meses, se zice, groful Bay cu oamenii săi au organizat o acțiune, cerând execuții în anume puncte. Erau vizați și intelectualii satului, preotul Traian Costea, care a fost împușcat și lăsat pradă vîlvătăilor care cuprinseseră casa parohială. Măcelul s-a derulat cu cruzime, nemenajînd, în prima fază, pe cei care cădeau în calea armatei însetată de sânge. Nu numai români, deoarece printre victime au fost și evrei, inclusiv copii.”

sursa:ziaristionline