28 iunie 1940 - 28 iunie 2012 - Zi de doliu national

28 iunie 1940 - 28 iunie 2012! 72 de ani de neuitare de la anexarea Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Hertei de catre regimul criminal al Rusiei Sovietice. Marsuri la Bucuresti si Chisinau

Astăzi se împlinesc 72 de ani de la raptul teritorial din 28 iunie 1940, când în urma ultimatumurilor din 26 și 27 iunie 1940 armatele comuniste sovietice au ocupat vechile teritorii ale Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Hertei, o suprafață de 50.762 km2 cu aproximativ 4 milioane de locuitori, majoritatea etnici români, transmite Romanian Global News.

Pe 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS,Viaceslav Molotov, i-a prezentat ambasadorului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.

Pe 22 iunie 1940, cu doar câteva zile mai înainte ca URSS să-și prezinte ultimatumul,Franța capitulase, iar Regatul Unit își retrăsese ultimele trupe din Europa, ceea ce făcea ca toate garanțiile de securitate date României de cele două puteri vestice să-și piardă orice valoare. Pe 2 iunie, Germania informase România că, pentru a beneficia de garanții de securitate din partea Reichului, guvernul de la București trebuia să ia în considerație negocieri prealabile cu Uniunea Sovietică.

Ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică de intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina pe 24 iunie. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia. De populatia majoritara romaneasca oricum nu ii pasa. De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat în niciun fel în protocolul secret al pactului sovieto-german de neagresiune).

Textul ultimatumului de pe 26 iunie afirma în mod mincinos că Basarabia era populată în principal cu ucrainieni: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”. Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care "„ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.”. Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.

Ultimatumul mai adăuga: „Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, U.R.S.S. consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.”.

Guvernul român a răspuns sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme”.

Al doilea ultimatum sovietic de pe 27 iulie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile.
A doua zi, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, după ce primise și sfaturi din partea Germaniei și Italiei, a acceptat să se supună condițiilor sovietice.
Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940. După cum este consemnat în jurnalul regelui Carol al II-lea, rezultatul votului a fost următorul:
 6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu
 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu,Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei)
 o abținere: Victor Antonescu.


Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori, (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de URSS, 2.078.000 (55%) erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie. Guvernul român a căutat să evite, chiar dacă doar temporar, un război cu Uniunea Sovietică. Ca urmare, toate instalațiile militare au fost cedate fără a fi distruse și fără a se trage un singur foc de armă, armata română având ordine stricte să nu răspundă niciunei provocări.

România a cerut sprijinul englezilor, iar guvernul britanic a răspuns că va considera orice pierdere teritorială a românilor ca fiind temporară. Dintre toți aliații regionali cu care România avea tratate de cooperare militară, doar Turcia a răspuns că este gata să-și ofere sprijinul în cazul unei agresiuni militare sovietice.

Pe 28 iunie la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de a evacuare a armatei și administrațire pe malul drept al Prutului. În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

Doar o mică parte a populației Basarabiei și Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu sentiment pozitiv.În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoți, intelectuali, soldați români separați de unitate, persoane civile în curs de evacuare. Felul în care aceste grupuri au acționat, inclusiv coordonarea lor cu armata sovietică de ocupație a lăsat să se întrevadă clar eșecul administrației românești de a nu scăpa de sub control activitățile comuniste și prosovietice în perioada imediat precedentă ocupației.

Unele documente militare și civile, produse în acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia și nordul Bucovinei în proporție mare în aceste grupuri.Totuși, acești tineri fanatizați reprezentau o picătură minusculă în totalul populației evreiești din Basarabia și Bucovina de nord, care totaliza circa 270 000 de oameni.
Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români.

Cedările teritoriale din anul 1940 au produs o amărăciune profundă și resentimente în rândul populației românești și a grăbit scăderea popularității regimului regelui Carol al II-lea. El a abdicat și a părăsit țara, lăsând drum liber formării unui guvern al generalului Ion Antonescu și al Gărzii de Fier. Dorința de eliberare a teritoriilor pierdute în 1940 a fost factorul decisiv care a dus la intrarea României în luptele celui de-al doilea război mondial de partea Axei împotriva Uniunii Sovietice.

În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovineiau fost alipite la RSS Ucrainiană. Odată cu proclamarea RSS Moldovenești, RSSA Moldovenească, republică autonomă „moldovenească” de la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică și Ucraina.

Anexarea Basarabiei de către sovietici anticipează astfel instaurarea regimului comunist în spațiul românesc după 1944. Întrucât majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din țărani, iar această clasă era vizată de măsurile de teroare, represiunea capătă, în mod indirect, un pronunțat caracter antiromânesc.

Ca si atunci si acum Germania complice cu pradatorul de la Rasarit

In prezent aceeasi axa criminala din 1940, Berlin – Moscova, alaturi de tradatori locali, doreste federalizarea si prin aceasta, rusificarea celui de-al doilea stat romanesc, ca masura extrema de a impiedica o inevitabila reunire cu Romania.

Joi, 28 iunie 2012 românii vor iesi in strada simbolic, la Bucuresti si la Chisinau, pentru a arata ca nu au uitat si pentru a demonstra ca merita sa traiasca impreuna intr-o noua Românie.

Joi, 28 iunie incepând cu ora 17.30, cu plecare din Piata Victoriei spre Muzeul de Istorie se va organiza un mars, cu participare simbolica, de comemorare a celui de-al doilea rapt al Basarabiei, pentru reunirea celor doua state romanesti si impotriva intentiei de federalizare a celui de-al doilea stat romanesc, promovata ca si acum 72 de ani de axa Berlin – Moscova.

La aceeasi ora, in fata Ambasadei Rusiei de la Chisinau, românii basarabeni se vor aduna pentru a comemora victimele ocupatiei sovietice si a reafirma dorinta de reunire a Basarabiei cu Romania, precum si refuzul ferm de federalizare a R. Molodova.

Și în acest an, la fel ca și în anii precedenți, ziua ocupației sovietice va fi marcată si de membrii PL prin depuneri de flori la piatra comemorativă din PMAN.

sursa:RGN press

Minciuna 22 iunie 1941

Conform istoriei lor unice, în sensul că istoria predată de ei nu se regăseşte decât în propriile lor manuale, ruşii au să ne reproşeze nouă multe, enorm de multe, să ne împroaşte cu noroi şi să ne facă în toate felurile cu putinţă, dar cele mai multe reproşuri, chiar şi astăzi, se leagă de o dată specială: 22 iunie 1941. Pentru ruşi şi istoria lor, este ziua în care fasciştii români, alături de cei germani, fără motiv şi provocare, au atacat mişeleşte paşnica şi liniştita Uniune Sovietică. Pe acest motiv am fost ocupaţi, jefuiţi, înrobiţi, transformaţi în colonie rusească, obligaţi la plata a imense despăgubiri de război, jefuiţi de tot ce aveam, mult peste aceste despăgubiri, împuşcaţi, asasinaţi, deportaţi, închişi, elitele exterminate în temniţe şi lagăre, ni s-a distrus ţara, economia, cultura, patrimoniul, moravurile, toate acestea pentru că am atacat mişeleşte Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941. Inclusiv astăzi, la 71 de ani de atunci, ruşii ne-o reproşează cu furie, strângând pumnii şi proferând injurii în toate mediile, inclusiv pe internet. Dar oare chiar aşa să fi fost?

Istoriografia rusă şi ruşii în general uită câteva aspecte deosebit de importante. În primul rând, timp de aproape doi ani de zile au fost cei mai buni aliaţi cu parşivii de germani, împreună au decis soarta estului european prin pactul Ribbentrop-Molotov, împreună şi-au împărţit prada, împreună au împărţit Polonia, Stalin l-a felicitat pe Hitler pentru victoria împotriva Franţei, iar URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, în acelaşi timp, instructori germani pregăteau armata rusă. O alianţă şi o frăţie de arme deosebit de strânsă, dovedită cu prisosinţă încă din septembrie 1939, atunci când oficial s-a declanşat al doilea război mondial. La exact o săptămână de la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) cu anexele sale secrete, destăinuite abia după sfârşitul războiului, Germania hitleristă atacă Polonia la 1 septembrie 1939. Polonezii sunt înfrânţi, dar la 17 septembrie sovieticii pătrund şi ei în Polonia şi ocupă aproape jumătate din teritoriul ei, conform înţelegerii prealabile dintre Hitler şi Stalin. Linia de demarcaţie trece prin Brest, oraş care a făcut de curând subiectul unui film rusesc despre rezistenţa eroică a garnizoanei sovietice de aici contra invadatorilor germani în iunie 1941. Dar în acest film de propagandă nu se spune nicăieri cum au ajuns sovieticii să stăpânească acest oraş, ci doar despre eroismul apărătorilor patriei (!) care au luptat aproape până la unul contra invadatorilor hitlerişti. Întreb, care patrie, din moment ce Brestul era în Polonia ocupată de sovietici în complicitate cu aliaţii lor germani? Dar istoria ruso-sovietică trece foarte uşor peste aceste amănunte considerate neesenţiale.

La fel trece şi peste un alt amănunt considerat de ei neimportant, respectiv motivul intrării noastre în războiul împotriva lor, crima noastră de neiertat, participarea la agresiunea nazistă contra paşnicei Uniuni Sovietice, bastionul păcii pe pământ. Desigur, istoricii ruşi trec foarte rapid cu vederea motivaţiile noastre, nici nu le iau în considerare, pentru ei agresiunile sovietice din anii 1939-1940 sunt doar acţiuni de apărare, edificarea unui spaţiu defensiv perfect justificat, ei nu sunt agresori, ei doar doreau să se apere în eventualitatea unei agresiuni a forţelor imperialiste. Pentru asta au declanşat un război împotriva Finlandei (vezi Finlanda şi România în război, asemănări şi deosebiri (II)), pentru asta au ocupat ţările baltice şi pentru asta au ocupat Basarabia şi nordul Bucovinei. Pentru orice om cu scaun la cap acestea sunt agresiuni, mai puţin pentru istoricii ruşi, pentru ei sunt doar măsuri defensive, eventual de eliberare. Împotriva cui, din moment ce în acea perioadă Germania şi URSS erau aliaţi? Dacă se pregăteau de apărare contra Germaniei, de ce URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, inclusiv pentru cea de război, chiar în acea perioadă?

Întrebări fără răspuns, dar totuşi răspunsurile au început să apară, trezind reacţii dure la nivelul Rusiei, inclusiv acuzaţii de mistificare a adevărului istoric şi lipsă de respect pentru milioanele de ruşi morţi pentru apărarea patriei. O altă întrebare, sutele de mii de morţi în războiul contra Finlandei au căzut tot pentru apărarea patriei? Atunci zecile de mii de morţi finlandezi pentru ce au căzut? Istoricii ruşi nu au oferit un răspuns credibil la aceste întrebări, dar istoria nu este un monopol rusesc, mai sunt şi alţii care să-şi dea cu părerea. Iar reacţiile au început să apară, mai timid, dar totuşi suficient de zguduitoare încât să cutremure din temelii edificiul minciunii construit cu atâta trudă de istoricii sovietici şi continuat pe mai departe de cei ruşi după 1991.

Dau un singur exemplu despre felul în care lucrează istoriografia ruso-sovietică, referitor la chestiunea Basarabiei. Ni se spune în disputele istorice că Rusia a luat Basarabia în 1812 de la Moldova, nu de la România, care apare pe hartă abia în 1859. După acest raţionament, oricum, suntem mai vechi decât Italia, apărută ca stat în 1861, doi ani mai târziu, sau decât Germania apărută pe hartă în 1871, 12 ani mai târziu. Argumentul este penibil, dovedit chiar de către sovietici sau ruşi, cu ocazia ultimatumului din 26 iunie 1940. Să vedem ce spune acest ultimatum din 26 iunie 1940: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.” Trecând peste falsul istoric clar al populării Basarabiei în principal cu ucraineni, care şi după şaptezeci de ani de deportări, asasinate şi colonizări cu populaţie alogenă, ucrainenii şi ruşii tot sunt în minoritate absolută, aflăm că ni se reproşează că am luat în 1918 Basarabia de la Uniunea Sovietică. Care Uniune Sovietică, din moment ce aceasta apărea pe hartă abia în 1924? Deci argumentele ruseşti sunt valabile doar într-un singur sens, cel favorabil lor, desigur.

Ipocrizia rusească în acest caz este strigătoare la cer. Adică ei sunt perfecţi justificaţi că au luat Basarabia de la Moldova şi acum o cere România, care nu exista atunci, dar sunt la fel de justificaţi ca Uniunea Sovietică să ceară înapoi Basarabia în 1940, pe care România a luat-o de la Rusia în 1918, atunci când Uniunea Sovietică nu exista. În plus, Bucovina de Nord, pe care Rusia sau URSS n-au stăpânit-o niciodată, era cerută ca o „compensaţie” pentru ocuparea Basarabiei timp de 22 de ani!

Sunt multe lucruri care nu se leagă şi pe care istoriografia ruso-sovietică le ţine ascunse. Toate ţările participante la al doilea război mondial şi-au desecretizat în cea mai mare parte arhivele, orice cercetător poate face o cerere şi să le studieze. Toate, mai puţin una, Uniunea Sovietică şi apoi Rusia, deşi au trecut aproape şaptezeci de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Astfel, la ei încă totul este secret. Dar ce păzesc ruşii cu atâta cerbicie, de nu lasă pe nimeni să se apropie de marile secrete. Răspunsul este foarte clar, nu vor să se afle adevărul, care ar putea schimba total percepţia lumii asupra evenimentelor ce au precedat cel de-al doilea război mondial.

Dar în această secretomanie, asemănătoare cu păpuşile ruseşti Matrioşca, au început să apară primele fisuri, dar în interior este o altă păpuşă, un alt înveliş de secrete, păzit cu şi mai mare cerbicie de autorităţi şi istorici ruşi, care urgent găsesc alte explicaţii şi în paralel aruncă cu invective asupra celor care încearcă să ridice vălul.

Mici tentative au mai fost, întrebări fără răspuns şi altele. Dar primul care a rupt vălul a fost un fost agent GRU sovietic, Vladimir Rezun, care a defectat în vest la sfârşitul deceniului opt al secolului trecut. Se pare că ar4 fi lucrat şi pe la arhivele GRU, din moment ce a ştiut ce să pună cap la cap, şi a făcut-o destul de bine. Nu a folosit în cărţile sale, publicate sub pseudonimul Victor Suvorov, decât surse oficiale, memorii ale generalilor, dări de seamă publicate de către istoriografia comunistă. Dar a ştiut ce să caute, a ştiut să le adune şi să descrie. Cărţile sale au devenit rapid bestselleruri mondiale şi au stârnit un val uriaş de reacţii, (la bibliografie voi trece inclusiv linkurile la cele disponibile online) dar mai ales de invective din partea istoricilor ruşi. Fără precedent, autorităţile ruse au permis accesul restricţionat şi selectat unor istorici occidentali la arhive (doar la unele documente şi doar unor istorici) doar ca să le poată servi acestora muniţie ca să-l contracareze pe Rezun-Suvorov. Istoricii occidentali, ameninţaţi de devalorizarea muncii lor, din moment ce ei nu au fost capabili să înţeleagă ce s-a întâmplat în acea perioadă, au încercat să-l ignore, dar el nu a mai putut fi ignorat. A deschis un drum pe care au început şi alţii să cerceteze, descoperind şi mai multe documente şi evenimente care confirmă cele scrise de Suvorov. Unul dintre aceştia este Mark Solonin, care merge mai departe decât Suvorov, şi mai amănunţit, cu mult mai multe date şi cifre. Deja dovezile adunate sunt zdrobitoare.

Cea mai mare mistificare din istorie

Istoriografia ruso-sovietică ne-a învăţat zeci de ani despre agresiunea nazistă din 1941, când poporul sovietic paşnic a fost totalmente surprins de agresiunea nazistă germană la care s-au alăturat şi alţii, inclusiv românii. Firul roşu al tuturor justificărilor este faptul că URSS era o ţară paşnică, neînarmată şi nepregătită, a avut prea puţin timp pentru a se pregăti împotriva lui Hitler. Dar hai să vorbim puţin despre paşnica Uniune Sovietică, trecând peste faptul că această paşnică ţară a ocupat până atunci o bucată din Finlanda, din România, din Polonia şi pe de-a întregul ţările baltice. Între timp, la fel de paşnic, îşi rezolva problemele din Asia cu japonezii în Mongolia, prin bătălia de la Halhin Gol, unde generalul Jukov punea în practică blietzkriegul încă din 1939, înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, cu mult înainte de a fi cunoscut şi numit aşa de către armata germană.

Dar ce făcea paşnica Uniune Sovietică încă din timp de pace? Fabricile de armament lucrau în trei schimburi, producând tancuri, avioane, blindate, încă cu mult timp înainte de a se declanşa al doilea război mondial. Desigur, pentru a se apăra, vor spune scepticii. Tot pentru a se apăra, producea avioane, tunuri, vehicule militare, tot pentru a se apăra în 1941 URSS avea cele mai multe trupe de paraşutişti din lume, mai multe decât toate statele la un loc. Bine, bine, tot cu scop defensiv. Ciudat, dar paraşutiştii sunt trupe cu rol strict ofensiv, rolul lor este de desant în adâncimea dispozitivului inamic, unde să deregleze aprovizionarea, comunicaţiile şi să asigure prin asta avansul ofensivei proprii. Aşa s-a petrecut în toată istoria militară, de la ofensiva germană din vest la Creta şi operaţiunea Overlord. Nicăieri nu au fost folosiţi paraşutişti în defensivă conform scopului şi pregătirii lor, ci doar ca şi simpli infanterişti. Dacă Uniunea Sovietică dorea doar să se apere, de ce a investit atât în pregătirea paraşutiştilor, în loc să-i facă simplu infanterişti?

Mai departe, Germania a început războiul împotriva URSS cu circa 3500 de tancuri, majoritatea Panzer-I, II şi III, mai existau doar câteva Panzer-IV. În schimb, URSS, doar pe linia de front avea circa 10000 de tancuri (zece mii), mai multe decât toate celelalte state ale lumii luate la un loc. Spre comparaţie, SUA aveau în 1940 circa patru sute de tancuri. De unde au apărut acestea, cum se face că aveau pe front deja de trei ori mai multe tancuri decât germanii agresivi? În câţi ani au putut fi produse aceste tancuri, iar dacă tot au fost produse, cu ce scop? Nu cumva URSS se pregătea de război cu mult înainte ca lui Hitler să-i treacă prin cap să atace Rusia Sovietică? Istoricii ruşi sar ca arşi, justificând că majoritatea acestor tancuri erau învechite, slabe calitativ. Desigur, învechite şi slabe calitativ, dar comparabil cu ce? Mai învechite şi mai slabe calitativ ca şi alte tancuri din dotarea sovietică, respectiv T-35 şi KV. Dar comparabil cu cele inamice, împotriva cărora trebuiau să stea faţă în faţă? Adevărul este că cele mai vechi şi mai slabe tancuri sovietice, T-26, erau net superioare tuturor tancurilor germane din anul 1941! Mai putem vorbi de cele 70 (şaptezeci) de tancuri Renault din primul război mondial aflate în dotarea singurei divizii blindate din armata română? În timp ce în armata sovietică se aflau 61 (şaizeci şi una) de divizii blindate, a căror dotare era net superioară în tancuri şi vehicule blindate, atât cantitativ, cât şi calitativ, decât oricare divizie blindată germană? Culmea, acest raport se păstrează şi la capitolul aviaţie, atât cea de vânătoare, cât şi de bombardament, la artilerie de toate calibrele, precum şi la soldaţi, deoarece mobilizarea trupelor sovietice începuse cu câteva luni înainte, iar trupele erau concentrate la frontiera comună cu Germania şi România. În primul război mondial, mobilizarea, sau începutul mobilizării echivala cu un act de război, în august 1914, odată ce germanii începuseră mobilizarea, i s-a spus kaiserului că procesul este inevitabil, nu mai poate fi oprit, deja trupele sunt în drum spre unităţi, înarmate şi pregătite de luptă.

Dar să vorbim puţin de desfăşurarea de trupe. Există o mare diferenţă între un dispozitiv defensiv, când vrei să te aperi, şi unul ofensiv, când vrei să ataci. O armată care se apără, sau care are intenţia să o facă, îşi desfăşoară trupele în dispozitiv defensiv, eşalonându-le în adâncimea teritoriului propriu, îngropându-le în tranşee, adăposturi şi cazemate, în aşa fel încât şocul iniţial al atacului inamic să fie absorbit de valurile succesive de apărători, măcinând trupele invadatoare, care apoi ar urma să fie contraatacate de trupele din rezerva strategică, care le-ar manevra, înconjura, captura sau arunca dincolo de graniţă. Tancurile, armă prin excelenţă ofensivă, trebuie dispuse mai în spate, gata de contraatac în punctele ce se vor dovedi mai slabe sau acolo unde apar goluri în atacul advers. Avioanele, la fel, în aerodromurile din adâncime, în aşa fel încât să poată ataca atacatorul ce pătrunde pe teritoriul propriu, dar menţinând bazele în afara razei sale de acţiune. În schimb, un atacator trebuie să se concentreze cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată declanşa ofensiva cu maxim de trupe în prima linie pentru a spulbera apărarea, tancurilor revenindu-le rolul de armă de şoc. Aviaţia mutată cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată executa raiduri cât mai departe în adâncimea teritoriului inamic, paralizând comunicaţiile şi aprovizionările inamice.

Dar cum era desfăşurată armata sovietică în iunie 1941? În dispozitiv defensiv cumva, conform teoriei Uniunii Sovietice paşnice? Nici vorbă, în dispozitiv ofensiv, cu toate trupele pe graniţă, cu un număr de câteva ori mai mare în tancuri, avioane, artilerie, efective şi toate celelalte. Ambele armate, şi cea germană, şi cea sovietică, erau gata de atac. Diferenţa a fost că germanii au atacat primii, surprinzând armata sovietică masată pe graniţă, străpungând linia lor în câteva puncte şi apoi înconjurând-o în aşa numitele „cazane” şi distrugând-o. Dacă sovieticii atacau primii, rezultatul ar fi fost acelaşi, dar de partea cealaltă.

Este clar că Stalin dorea să-l atace pe Hitler, numai că acesta i-a luat-o înainte. Recomand celor interesaţi să citească cărţile lui Victor Suvorov (Vladimir Rezun), nu sunt lungi, cam o sută de pagini fiecare, dar sunt pline de dezvăluiri din actele oficiale sovietice sau din memoriile veteranilor şi, cel mai important, sunt uşor de înţeles de către toţi. Vă asigur că multe idei şi axiome vă vor fi zdruncinate, măcar pentru asta merită efortul. Eu nu am făcut decât o scurtă expunere a unor aspecte controversate, dar este mai nimic faţă de datele cuprinse în aceste cărţi.

22 iunie 1941 şi România

Dar aş vrea să revin puţin la poziţia României, prinsă în vâltoarea acestor evenimente cataclismice din 1941. Pentru noi, spre deosebire de germani şi sovietici, participarea la al doilea război mondial se înscrie în continuarea primului război mondial, atunci am luptat pentru reîntregirea neamului, la fel şi în al doilea. Nu am luptat pentru Stalin sau pentru Hitler, pentru sau împotriva comunismului, am luptat doar pentru ţara noastră, pentru neamul românesc.

Am pornit la 22 iunie 1941 împotriva Uniunii Sovietice pentru a ne recupera Basarabia şi Bucovina de Nord, şi am fi pornit mai târziu pentru recuperarea Ardealului de Nord, indiferent de cursul care l-ar fi luat războiul. Am luptat doar pentru ce este al nostru şi nimic mai mult, iar toţi românii căzuţi în acest război au luptat pentru patrie, la fel ca şi înaintaşii lor la Turtucaia, Jiu, Oituz sau Mărăşeşti. Ni s-a reproşat că nu ne-am oprit la Nistru, dar am răspuns deja la această acuzaţie în Ne puteam opri pe Nistru?

Dar ca să vedem împotriva cui am luptat începând cu 22 iunie 1941, să vedem ce forţe aveam în faţă, deoarece de aici putem găsi şi logica din spatele gândirii lui Stalin.

De-a lungul Prutului, în partea sudică a Grupului de Armate Sud condus de feldmareşalul Gerd von Rundstedt, Armatele 3 şi 4 române, intercalând Armata 11 germană, aşteptau faţă în faţă cu Armatele 9 (general-colonel T. Cerevicenko) şi 12 sovietice (general-locotenent P.G. Ponedelin). Ulterior, primei armate i se trimite în ajutor Armata 18 (general-locotenent A. K. Simrnov) din Districtul Militar Moscova. Sovieticii, pe poziţii ofensive, aveau dispuse între Prut şi Nistru opt grupuri de armată, dintre care trei mecanizate, cu circa 20-24 mari unităţi de infanterie, mecanizate, tancuri, toate în componenţa Frontului de Sud al Armatei Roşii. Poziţiile ofensive ale sovieticilor nu lăsau dubii cu privire la intenţiile lor viitoare, de forţare a Porţii Focşanilor spre a pătrunde şi ocupa zonele petroliere ale Ploieştilor.

Armata a 4-a română (general corp de armată Nicolae Ciupercă) se afla desfăşurată de la sud-est de Iaşi (Comarna) până la confluenţa Prutului cu Dunărea (front de 200 km), la nordul ei era dispusă Armata a 11-a germană (general-colonel Eugen von Schobert) pe un front de circa 150 km, iar în continuarea acesteia din urmă, de-a lungul graniţei trasate de Molotov, de la Seletin la Ripiceni, pe un front de circa 130 km, Armata a 3-a română (general corp de armată Petre Dumitrescu), toate formând împreună Grupul de armate ”General Antonescu”.

Am citat din romanul Sânge pe Nistru, a cărui acţiune se petrece în viitor, dar era necesară o scurtă paralelă trecut-viitor. Dar să vedem câte ceva despre Armata a 9-a sovietică. Aceasta nu era o armată oarecare, ci cea mai puternică armată din armata sovietică, iar în spatele ei se afla Armata a 16-a, a doua armată ca şi forţă din întreaga armată sovietică. De ce? De ce împotriva României şi nu împotriva Germaniei. Explicaţia este deosebit de simplă. Pentru a îngenunchea armata germană după o primă lovitură devastatoare a sovieticilor, era esenţial să li se taie sursa principală de petrol, respectiv petrolul românesc din Valea Prahovei. Lipsită de petrol, armata germană nu se mai putea mişca, până la urmă acesta a fost şi scopul bombardamentelor anglo-americane asupra rafinăriilor şi câmpurilor petroliere din 1943-1944. Un atac rapid, în forţă, al celei mai puternice armate sovietice, urmată în al doilea eşalon de a doua armată sovietică ca şi forţă, ar fi asigurat ocuparea rapidă a zonei petroliere româneşti lăsând armata germană în pană de combustibil. Apoi tancurile sovietice ar fi intrat în Berlin, apoi în Paris, deoarece armata franceză nu mai exista fiind distrusă de germani cu un an înainte. Cam acesta era rolul rezervat nouă de Stalin.

Un mic exemplu. La 4 iunie 1967 Israelul declanşează un atac aerian masiv împotriva vecinilor săi, Egiptul, Siria şi Iordania. Avioanele israeliene distrug în proporţie de peste 75% aviaţia militară a celor trei state. De ce? Cele trei state arabe concentraseră la graniţa cu Israelul puternice forţe terestre însoţite de blindate, egiptenii blocaseră portul izraelian Eilat şi ceruseră retragerea căştilor ONU (s-au retras rapid) ce stăteau ca şi tampon între cele două armate. A urmat bătălia terestră, în şase zile, lipsiţi de aviaţie, arabii au pierdut războiul. Atacul israelian a fost un atac preventiv, chiar preşedintele Nasser al Egiptului a recunoscut că intenţiona să atace Israelul.

La fel, putem numi fără îndoială actul nostru de la 22 iunie 1941 drept atac preventiv. Nici măcar atac justificat, de recuperare a teritoriilor noastre istorice, ci atac preventiv, iar războiul nostru în Est drept război preventiv. Iar toate datele care continuă să apară confirmă acest lucru, tot mai mulţi istorici sunt de acord că trebuie reconsiderate multe aspecte din al doilea război mondial. Singurii care se încăpăţânează să susţină contrariul, dar fără să deschidă arhivele, sunt istoricii ruşi, şi o vor face în continuare, deoarece au multe, foarte multe, de ascuns. Dar treptat, încet, adevărul iese la iveală, trebuie doar puţină răbdare.

autor:Cristian Negrea
Sursa:ziaristionline

123 DE ANI DE LA ASASINAREA LUI MIHAI EMINESCU

Disparitia prematura a „românului absolut“, cum il numea Petre Tutea, la data de 15 iunie 1889, din cauza unei demente paralitice, cum s-a spus oficial, este una controversata. Cei mai multi sunt de parere ca Eminescu, sub un fals diagnostic, a fost otravit cu mercur, dorindu-se inlaturarea sa din viata publica. Este primul ziarist caruia i se pune calus intr-o maniera dura, metoda care va fi perfectionata in timpul regimului comunist.
Devenit inca din 1876 jurnalist, Eminescu era poate cea mai vehementa voce care dorea unirea tarii-mama cu Ardealul, incurcand itele celor care doreau o alianta militara cu Germania si Austro-Ungaria. Ca multi alti jurnalisti, Eminescu a intrat in vizorul politiei politice si a devenit o problema si o afacere de stat. Cariera sa de ziarist incepe la „Curierul de Iasi“, urmand, apoi, din 1877, sa activeze la „Timpul“, unde, din 1880, Eminescu devine redactor-sef si redactor pe politica. In calitate de jurnalist, Eminescu critica vehement Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei, isi acuza colegii ca participa la infiintarea unor institutii bancare in scop de specula, sustine ca apropierea de Imperiul Austro-Ungar nu este nici posibila si nici recomandabila. Eminescu era dedicat complet luptei pentru Romania, amendand atat liberalii, cat si conservatorii pentru politica de cedare in interesul marelui capital in probleme arzatoare ale timpului. Maiorescu nota la acea vreme ca „Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verba“. Stapan pe sine si cu o „neobisnuita caldura sufleteasca“, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator „iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse“.
Incomod chiar si pentru prietenii apropiati In scurt timp, Eminescu devine incomod chiar si pentru apropiati. Situatia sa la ziar devine critica in 1880, mai ales dupa ce ataca proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Ambasador al liberalilor la Viena, Petre P. Carp are, printre altele, sarcina de a-l reduce la tacere pe Eminescu. Intr-o scrisoare trimisa lui Titu Maiorescu,acesta ii atrage atentia: „Si mai potoliti-l pe Eminescu!“ Maiorescu protesteaza insa, in noiembrie 1881, Eminescu este inlocuit de la conducerea „Timpului“, retrogradat, iar noul redactor-sef il ataca pe jurnalist chiar in ziarul pe care acesta il condusese.
In 1882, Eminescu participa la fondarea Societatii Carpatii, care isi propunea sa sprijine orice „intreprindere romaneasca“. Adevaratul scop avea, insa, in vedere situatia romanilor din Imperiu. Considerata subversiva de catre serviciile secrete vieneze, organizatia este atent supravegheata. Aici sunt infiltrati agenti, dar si in redactie. Manifestarile organizate de Societatea Carpatii ingrijorau, in mod deosebit, reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romånia. Societatea era un adevarat partid secret de rezerva, cu mii de membri, care milita fatis pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la tara, dar executa si actiuni conspirative.
Ziaristul Eminescu, urmarit de servicii secrete straine
Ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, scria, pe 7 septembrie 1882, intr-o nota informativa pentru ministrul Casei imperiale si ministrul de externe din Viena ca „Societatea Carpatii a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a urmat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica“. In nota se mai arata ca Societatea dorea sa coopteze studenti transilvaneni de nationalitate romana, care studiau in Bucuresti, pentru a contribui la formarea opiniei publice in favoarea unei „Dacii Mari“. Dintr-un alt raport transmis ministrului de externe austro-ungar Kalkony, in care se vorbea despre o adunare a Societatii, aflam ca un redactor al ziarului „Bukarester Tageblatt“ si spion austriac, Lachman, urmarea foarte atent tot ce intreprindea Eminescu. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, spunea ca „Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea «iridenta» a ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute“.
Necesitatea inlaturarii sale din viata publica
Eminescu continua sa combata si o facea furibund. Critica maghiarizarea numelor romanesti din Transilvania, dar si pe Carol I pentru ca nu se impunea. Condamna „mica intelegere“ dintre conservatori si liberali, iar asta i-a adus si mai multi dusmani. Posibilitatea ca Eminescu sa devina parlamentar, cum obisnuia sa se intample cu multi jurnalisti ai vremii, ar fi fost una nefasta pentru puterile externe Romåniei, pentru ca ar fi putut genera un curent politic ostil si, implicit, neconvenabil intereselor acestora. In acea perioada, Austro-Ungaria rupe relatiile diplomatice cu Romania pentru 48 de ore, Germania ameninta cu razboiul, prin Bismark, care trimite o telegrama lui Carol I, iar Societatea Carpatii este desfiintata. Pe 28 iunie ar fi trebuit semnat tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta, formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Acesta prevedea ca tara noastra sa se orienteze politic, in primul rand, spre Austro-Ungaria si interzicea orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar conditia semnarii era anihilarea revendicarii Ardealului de catre Bucuresti. Pana la urma, tratatul va fi semnat in septembrie 1883.

28 iunie 1883, zi fatidica pentru marele poet
Conspiratia asasinarii fizice si morale a lui Eminescu rabufneste tot la data de 28 iunie 1883, cand au loc o serie de evenimente ciudate, menite sa fabrice nebunia eminesciana. In canoanele vremii, a fi declarat nebun insemna indepartarea definitiva din viata publica si, automat, ducea la destituirea celui atins de boala. Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se inventeaza povestea unei boli venerice, se insista pe activitatea sa poetica si mai putin pe cea de jurnalist. Sotia lui Slavici ii trimite lui Maiorescu un billet prin care il instiinteaza ca „domnul Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau“. In acea zi, Eminescu se afla la baia publica Mitrasewschi, in compania lui Grigore Ventura, care-l provoaca la o discutie aprinsa pe acesta, pentru ca imediat sa cheme politia pentru „a ridica un nebun“. Eminescu este salvat de prietenii sai apropiati, Secaseanu si Ocaseanu, care-l calmeaza si-l duc acasa. A fost totusi gasit si internat la ospiciu. Politia ii sigileaza casa, iar Maiorescu ii ridica toate manuscrisele si documentele. Ziarul „Romanul“, cu care poetul se afla in polemica, scrie la data de 1 iulie 1883: „Aflam cu sincera parere de rau, ca dl Mihai Eminescu, redactor la ziarul «Timpul», tanar plin de talent si inzestrat, un deosebit geniu poetic, a cazut greu bolnav.“
Calvarul trece prin multe tari
Urmeaza o serie de internari in diferite sanatorii din tara si strainatate. Este otravit lent cu mercur, sub pretextul tratarii asa-zisei boli venerice de care suferea – sifilis – , este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, dar poetul se incapataneaza sa nu moara. Un an mai tarziu, Ioan Slavici scria ca „repausul medicamentos sustinut cu indarjire de Mihail Eminescu, pe timpul fugii din Bucuresti la Viena si apoi la Florenta, l-a adus in tara sanatos“. Eminescu insusi, dornic sa reintre in presa, citea stiri despre boala lui. Se revolta spargand vitrinele librariilor sau luandu-si propriile volume de versuri de pe rafturi pentru a le arunca in noroi, calcandu-le in picioare. Un astfel de episod a avut loc pe 8 noiembrie 1886, urmat fiind de internarea sa, ca alineat psihic, la Manastirea Neamt. I s-a mai adus acuzatia ca se lua de femei pe strazile Iasiului, ca le atingea din mers sau ca le apuca de turnura rochiei. Nu putem afla niciodata daca aceste lucruri au fost adevarate. Ajuns la Neamt, Eminescu isi gaseste linistea continuand sa scrie in ciuda tuturor.
«Pacientul» se insanatoseste radical
Intors in casa surorii sale Henrietta, in 1887, este supus unui consult medical din care reiese ca era sanatos psihic. Pe 13 iulie, Eminescu, insotit de sora sa si de un medic din partea locului, Grigore Focsa, ajung la Iasi. A doua zi, la ora 11, are loc un consult medical la care asista dr. Filipescu, medic primar al orasului Iasi, col. dr. Otremba, medic sef al Corpului IV Armata, dr. Rigler, dr. C.Bottez si dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicina. Medicii au ajuns la concluzia ca sanatatea lui Eminescu nu este deloc alterata si ca „trebuie a-l supune unui tratament radical numai in ceea ce priveste boala lui cea neglijata, care se manifesta la picioare“. Eminescu este deci sanatos psihic si capabil de a crea. 
Ziarist din nou, primeste lovitura finala In 1888, Eminescu ajunge la Bucuresti insotit de Veronica Micle, care-l scosese din casa Henriettei. In Capitala, poetul isi regaseste vocatia de jurnalist colaborand sub pseudonim cu mai multe ziare si reviste. Pe 13 ianuarie 1889, Eminescu scrie un articol ce va zgudui gurvernul, facandu-l pe Guna Vernescu sa demisioneze, rupand o coalitie fragila a conservatorilor cu liberalii. Destul de repede insa, se va afla faptul ca autorul articolului este „bietul Eminescu“. Este cautat, gasit si internat din nou, in luna martie, in sanatoriul doctorului Sutu. La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros ii cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei cure pentru pacientul Mihai Eminescu. Titu Maiorescu, Dem Laurian, Stefan Mihailescu, I.L. Caragiale, I. Gr. Valentineanu si Mihail Braneanu au fost convocati si au depus la sectia a doua a tribunalului un proces verbal: „Boala fiind in recidiva, reclama interdictia pacientului si randuirea unui tutor care sa poata primi de la stat pensia lui viagera si sa poata ingriji de intretinerea interzisului“. Acesta a fost redactat in intregime de catre Maiorescu, semnat (pe 12 iunie 1889), iar doctorii Sutu si Petrescu au depus un raport medico-legal in sprijinul procesului verbal, ce continea un interogatoriu destul de controversat de eminescologii moderni. Trei zile mai tarziu, Mihai Eminescu isi gaseste sfarsitul, subit si foarte suspect. In acel moment, de fata s-a gasit doctorul Vines, care, in 1926, povestea ca Eminescu s-a asezat pe pat, iar „peste cateva minute cade intr-o sincopa si moare imediat“. Dupa cum se stie, varianta oficiala a mortii poetului este dementa paralitica.
Cauzele mortii,contestate de medici moderni
Punand cap la cap toate dovezile stranse timp de mai multi ani, Ovidiu Vuia scrie un articol in ziarul „Libertatea“ editat la New York, in mai 1987. „Concluziile mele ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste o suta de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica“. Pe 16 iunie 1889, la o zi dupa deces, lui Eminescu i se face autopsia. Raportul care exista la Academie, dar care nu este semnat, arata ca, dupa autopsie, creierul lui Eminescu avea 1.495 de grame, exact ca si al poetului Schiller, insa, uitat pe fereastra, la soare, acesta nu a mai putut fi examinat de catre Gheorghe Marinescu, asistent la acea vreme al lui Victor Babes. Marinescu spune ca circumvolutiunile creierului erau bine dezvoltate, insa starea de descompunere a organului nu i-a permis efectuarea unei examinari profunde. De asemenea, autopsia mai arata ca inima, ficatul si rinichii erau intr-o stare deplorabila. Rinichii albi si modificarile suferite la ficat sunt caracteristice unui grave intoxicatii cu mercur.
Argumentele ipotezei
Eminescu era perfect sanatos in perioada 1886-1887 pe când se afla la Manastirea Neamt. Gala Galaction vorbeste despre un Eminescu intreg la minte, marturie fiind si actele de bucatarie ale manastirii, intocmite de poet, precum si faptul ca atunci a creat poezii ca „ De ce nu-mi vii?“ etc.
In ultima perioada a vietii sale, cei care l-au intâlnit spun ca era apt si dornic de munca, vorbesc despre nenumaratele note si scrieri ale jurnalistului. Pe când, daca ar fi suferit de paralizie sau de abulie, Eminescu nu ar mai fi simtit nevoia sa creeze. In buzunarul de la haina pe care o purta in momentul mortii, se aflau scrise de mâna, poeziile „Viata“ si „Stelele in cer“.
Prima criza a lui Eminescu, din 1883-1884, cât si recidiva corespund unei psihoze maniaco-depresive, in amândoua cazurile parasind spitalul aproape complet restabilit, cu facultatile intelectuale normale.
Inca din Renastere se stia ca tratarea sifilisului cu fumigatii de mercur, dupa cum scria Benvenutto Cellini, avea efect doar in tratarea bolii doar in stadiul primar sau secundar, mai putin in cel tertiar, si deloc in sifilisul localizat cerebral.
Supradozajul medicamentos a jucat un rol important in evolutia bolii poetului. Interesarea sistemului nervos central in intoxicatia cronica cu mercur explica modificarile de comportament, depresie mentala, halucinatii si insomnie.Dupa cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat in clinica: „I-a aparut o stare deliranta, cu dureri in tot corpul, tremuraturi, incetinirea reflexelor pupilare (la internare normale), tulburari grave sfincteriene“. Aceste simptome sunt explicate prin injectiile cu mercur pe care le primeste in clinica, fara rezultat asupra bolii psihice, dar cu urmari grave secundare.
Autopsia evidentiaza ca rinichii poetului erau albi, iar ficatul era modificat, caracteristice pentru o intoxicatie cu mercur. Creierul sau, lasat pe un pervaz la soare, câteva zile, nu a fost niciodata evaluat de catre exigentul Victor Babes: „Creierul mi-a fost adus de la Institutul Sutu intr-o stare de putrefactie care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor“.
autor: Liliana Levinta,Patricia Marinescu
sursa:Biserica "Secreta"wordpress

CALEA GRESITA

 
Am mers pe un drum nepotrivit, deşi aveam perspectivele unei redresări. Am pornit atunci, în decembrie 1989, pe o nouă cale, în euforia libertăţii, fără datorii, cu un însemnat fond de rezervă. Este adevărat, trebuia să schimbăm direcţiile fundamentale ale existenţei noastre, felul nostru de a acţiona, felul nostru de a fi. Dar ce am făcut? Am îngăduit cu toţii fără a protesta şi a ne împotrivi un uriaş jaf!
Bogăţia ţării, a noastră, a tuturor, s-a irosit, până şi pământul roditor a luat în unele locuri calea străinătăţii. Am distrus o economie, care ar fi putut fi repusă în funcţiune pe noi parametri, cum s-au petrecut lucrurile în Germania răsăriteană fără a se irosi un cui şi am pierdut oportunităţile edificării unei noi economii prospere şi proprii. Pe plan spiritual, am urmat tot o cale greşită. N-ar fi trebuit să renunţăm la noi înşine, să încercăm să ieşim din hainele noastre milenare pentru ne îmbrăca în alte haine, care nu ni se potriveau, nu că am fi fost lipsiţi de însuşirile necesare, dar deoarece nu rezultau din propria noastră devenire.
Naţiunea noastră a intrat într-o stare de criză din care nu s-a mai redresat. Ea şi-a pierdut coeziunea, treptat s-a desprins din starea ei ancestrală, solidaritatea comunitară i-a fost grav afectată. Din zi în zi, o populaţie nedefinită a luat locul naţiunii! Desţărarea a devenit un fenomen de masă şi zi de zi am ajuns să ne întrebăm unde sunt românii? Mai grav este că această evoluţie nu a fost doar încurajată, ci chiar a fost forţată.
Dragostea de ţară a ajuns să fie văzută ca un delict, fără a se ţine seama că modelul american, în alte privinţe îndrituit invocat, n-a fost urmat şi în această direcţie. Cu uşurinţă se ironizează patriotismul, iar în şcoală el nu mai este amintit. Noroc de filmele americane pentru a ne aminti cum trebuie onoraţi cei care se jertfesc pentru ţara lor, respectul pe care-l datorăm steagului şi locul pe care trebuie să-l ocupe cântecul patriotic în inima fiecăruia!
Am ajuns să ne creştem copiii şi tinerii ca pe neromâni şi nici măcar ca pe nişte viitori cetăţeni. Avem în preajma noastră pe concetăţenii maghiari, care ne dau zilnic măsura în care ei acordă însemnătate identităţii lor, afirmării şi apărării ei. Este o lecţie de comportament! Când oare ne vom trezi? Când vom reînvăţa că o ţară nu este un hotel trecător, ci o parte din sufletul fiecăruia, din fiinţa sa, o patrie faţă de care avem datorii, iar îndreptarea stărilor nepotrivite de lucruri ne revine nouă, cetăţenilor, a o face şi nu doar a pretinde satisfacerea de drepturi şi să aşteptăm ca alţii din afară să îndrepte lucrurile în propria noastră ţară!

sursa:ziaristionline