TRECUTUL CARE NU TRECE

 

„Dar la şcoală acum elevul învaţă istoria Franţei, a
Germaniei, a Italiei, iar istoria României e lăsată mai la
coadă, că noi nu am fost ceva important în Europa, noi
numai ne-am apărat şi nu am subjugat pe nimeni. Va fi
o perioadă în care vom crede tot ce spune Europa, după
care ne vom întoarce la istoria noastră şi la credinţa noastră”.

P Iustin Pârvu

( După Adrian Alui Gheorghe, Semnele vremii noastre. 7 întîlniri cu părintele Iustin Pârvu, Conta, 2011 )
Poezia cu „smalţ” patriotic şi-a dat demult arama pe faţă, ca şi editorialele nătîngi din ceauşism, devalorizînd prin demagogie discursul identitar. M-am aşteptat ca, postdecembrist, îndemnul Societăţii Junimea, Patriotism în limitele adevărului, să fie reactualizat. N-a fost aşa. Noi continuăm să considerăm patriotismul firesc horribile dictu, calificîndu-l primitiv, caduc, înapoiat, antiglobalizant, în cel mai bun caz, bizar, iar criteriul etnic – handicapant. Temele identitare sunt considerate tobe şi flaşnete, manifestăm dispreţ faţă de personalităţi etnoculturale, de la cărturarii Şcolii Ardelene şi Eminescu pînă la Iorga şi Blaga, Eliade şi Noica. Istoria naţională, ca element de coeziune, e dez-eroizată, martirii Unirii ne lasă indiferenţi, ca şi Unirea. Şi, pentru că memoria corectă e un pilon (ca şi religia, limba, tradiţia) al identităţii, implicit mîndriei naţionale, chiar orgoliului de neam, susţinem un program antimemorie, antireligie, antitradiţie şi ne stricăm limba. Înfruntările sîngeroase din munţi sunt minimalizate, războiul anticomunist – amendat. Un erou tragic (şi avem destui) luptă pînă la capăt, conştient că n-are şansă să cîştige. Noi, primii, îi taxăm drept luzeri. „Ruşii sunt vii, Antonescu-i mort”, s-a auzit pe o Antenă. E „crimă împotriva păcii” ordinul lui Ion Antonescu „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul” (caricaturizat de caţavenci în „Vă ordon să sugeţi Prutul”)? Vorbim de Basarabia ocupată, oricît nu place asta unora şi altora. Pentru eliberarea – pe drept – a Basarabiei şi Bucovinei în 33 de zile, au fost (cifrele istoricului Gh. Buzatu), 24. 396 de victime – 5011 morţi, restul răniţi ori dispăruţi; la Odesa, în toamna lui 1941, au murit 17729 de români, răniţi: 63345; dispăruţi: 11471. Dacă se refuză trecutul istoric batjocorind jertfa lor, cu siguranţă, prezentul e fără eroi. Iar viitorul nu sună mai bine.
Sigur că spiritul critic faţă de trombonistica istoricilor ceauşişti trebuia să funcţioneze, dar am ajuns în cealaltă extremă; conştiinţa de neam e un ceas deşteptător pe care am uitat să-l întoarcem.
Educaţia naţională nu se face cu demitificări, cu Esca în manualul de istorie, pe post de Ana Ipătescu, pesemne, şi cu Tatulici în loc de Bălcescu. Istoria s-a tabloidizat, Decebal are buze senzuale. Ca să fii istoric nonsocialist acreditat GDS, trebuie să-l prezinţi pe Brâncoveanu ca pe un „protoşpăgar”, pe Mihai Viteazul ca pe un condotier, fecior de curvă pe deasupra, pe Cuza, ca pe un „ofiţeraş muieratic”, negînd spusa lui Iorga: „un om vrednic de legenda sa”. Hora lui Cuza e dată de un folclorist revizuit, care merge pe principiul înlocuitorilor, drept Hora lui Carol (I sau II ?). Pentru cei care-l critică pe Cuza nu contează nimic: nici că „nu ştia să se făţărească” (apud Bolintineanu), nici că a ieşit din cei 7 ani de domnie fără avere, că a ştiut să piardă (v. episodul demisiei), că a visat să-şi scoată poporul din barbaria orientală, că n-a vrut să-şi recapete tronul cu armele Franţei. Îi plăceau jocurile de noroc, o fi fost muieratic, dar n-a stricat vreo familie. Închid paranteza, nu fără a aminti că din „Travaliul Casei Regale”, cum îi place „alteţei” Duda să spună, s-a născut un şoricel: prinţul Radu. La urma urmelor e în tradiţia familiei. N-a făcut-o Carol II pe Elena Lupescu Prinţesa Elena de Hohenzollern?
Am citit nu demult un soi de „îndreptar” al lui Yuri Bezmenov, agent KGB, demonstrînd cum poţi să demoralizezi o naţiune în 15-20 de ani, cum o aduci în situaţia jalnică de a nu avea standarde etice în 4 paşi: 1. demoralizare; 2. destabilizare; 3. criză; 4. normalizare. Aşadar, după destabilizare vine criza, urmează aşa-zisa normalizare, cînd economia, apărarea, relaţiile externe sunt la pămînt. Primul punct al acestui „îndreptar” se tot aplică de două decenii încoace, de cînd „profesorul” Brucan şi-a băgat bippul în „corpul social”: stupid people, urmat de mulţi lupi tineri. Tipul cu telecomanda de la „Suplimentul” iaşiot ne completează etnoimaginea în negru ori în gri sceptic: „Noi, naţie şi pitică şi porno [ … ]”. Nu mai continui: trebuie să-ţi ceri scuze cititorilor cînd dai un astfel de citat.
Şi cum trendul e „uniformizarea naţiunilor”, ne repezim să demonstrăm că nu există specific românesc, ba îl şi punem în ghilimelele deriziunii. „Specificul românului care e?” Oricine are un stereotip, afară de români, susţinea un publicist. Poate că – mai ştii ? – suntem primitori, abili, inventivi, avem minte isteaţă, bună de exportat. Şi de ce n-am vorbi de toleranţa venită din morala creştină, nu numai de „beţia la români”, de „hoţia la români”, de „prostia la români”?! Dacă n-avem respect faţă de noi înşine, cum să-l cerem de la alţii?
„Cît măgarul e marfă, cît troaca este vas, cît salcia este pom, atîta şi valahul poate fi om”, se poate citi într-o Bălgarskaia etnologhia, care reproduce o zicală bulgărească din satul Kruşoviţa. Iar divertişii, Guignolii francezi, înainte de meciul Franţa-România, ţin să traducă vocabula tomberon prin Bucureşti, sfătuindu-şi conaţionalii să nu intre în relaţii cu românii ca să nu ia păduchi. Şi vinovaţii nu suntem noi, că am ieşit în lume cu cerşetoare „romince”, cu consumatori de lebede, cu jucători de alba-neagra, cu traficanţi de carne vie şi de organe? „Lăsaţi-i să plece, s-a spus, scade criminalitatea la noi, strada e mai sigură”. Nu s-a întîmplat asta, iar brandul de ţară e în suferinţă din cauza infractorilor. Am devenit chiar sperietorile continentului dacă în Elveţia s-a propus ( în 2009 ) un referendum de excludere din Europa, iar „The Sun”anunţa invazie de imigranţi la Londra.
„România e ceva de pomină şi inexplicabil. România: fără sens şi fără leac”, scrie negru pe alb Traian Ungureanu, reprezentantul ţării în PE (v. Încotro duce istoria României,Humanitas, 2009), om foarte occi. Şi continuă, considerînd felul de a fi păgubos al românilor cauzat de kitsch-urile tradiţiei, alt ceas vechi care nu mai trebuie întors. Îi stă în gît lui TRU „latinitatea într-o mare slavă”. Ca şi vechilor stalinişti care au devenit cosmopoliţi, ca Ileana Vrancea, deranjată de „exaltarea etnicului”, ca, pe vremuri, la „Lupta de clasă”. Nici „idolii forului” nu se lasă mai prejos. „Detest patriotismul”, declara Andrei Şerban la Turcescu în emisiune. „Ce mă enervează la poporul român este că există”, a fost replica de neuitat a lui Stelian Tănase, în emisiune la Ion Cristoiu (martie, 2009). „Mă sîcîie naţia asta”, găseşte cu cale Andrei Pleşu să (ne-o) zică. Pentru Patapievici, cît se poate de european, suntem „roşi de spirvechită românească”. Şi nu-i vorba aici de patriotismul disperat cioranian: „Iubesc România cu o ură grea”. Nici Cantemir ori Miron Costin, nici Eminescu, nici C. Rădulescu-Motru ori Drăghicescu ori A.C.Popovici n-au ocolit defectele, slăbiciunile de caracter ale românilor, dar n-au făcut-o cu statisfacţie. Elitiştii se întrec în a încuraja prejudecăţile despre români şi firea lor, în a spune că România e „o ţară descurajantă”, dacă nu oripilantă. Şi cum să nu preia alterii imaginea fabricată de noi înşine? „Ţară stătută”, zic cei care joacă în tabăra proeuropeană, versus naţională, ca şi cum nu poţi fi şi europeist şi românist. „A gîndi european, dar româneşte” e spusa de repetat şi iarăşi de repetat a gazetarului Eminescu.
Vrea România să fie bolnavul incurabil al UE? E România vinovată pentru stagnarea, pentru corupţia aleşilor, că există OTV, că şcoala nu mai face nimic să încurajeze spiritul de sacrificiu, onoarea, demnitatea de neam? Dacă patrie şi patriotism sunt moneda unor partide (şi lui Valeriu Tabără i se rupe inimioara de vatra românească) asta nu înseamnă că trebuie să le scoatem din cărţi, cu atît mai mult cu cît avem partide etnice care votează etnic. Sau etnicitatea românilor nu contează, dar a slavilor, ungurilor, ţiganilor, da? Un editorialist mereu neeşalonat, ca prozatorul şi dramaturgul Călin Ciobotari, a fost pe nedrept acuzat de limbaj rasist, de antiţigănism şi pus să plătească o amendă usturătoare. De ce? Pentru că a scris despre contribuţia „romilor” la degradarea mediului civic. Geaba au demonstrat lingviştii caracterul periculos al confuziei român / rom / rrom; română / romani. S-a acceptat noua denumire. Cît despre Grecia, n-a recunoscut Macedonia din cauza omonimiei cu una dintre regiunile balcanice. Cum au devenit românii romi a arătat pe larg şi Victor Roncea. E jale să simtă careva vreun iz anti-minoritar, dar antiromânismul se manifestă ca la el acasă, iar românii minoritari sunt un fel de fii vitregi ai statului: o şcoală cu 5 elevi maghiari funcţionează, cu 10-15 elevi români, se închide. Aşa că Mihaela Czobor-Lupp (v. Firea românilor, Nemira,2000, p. 146, volum coordonat de Daniel Barbu) poate concluziona că românii n-au viitor: „este deja distrus înainte ca el să fi existat”.
Glumiţe debile (preluate de pe Net, gen „God shave Romania”) despre neam, etnie românească se fac cu toptanul. Ridici tricolorul aruncat, eşti luat în rîs. Şi-mi amintesc de un dialog Brucan-Mîndruţa, de prin 2002, cînd profesorul şi discipolul ironizau pe întrecute „spiritele patriotice”. „Le mai arde, pe căldura asta, de steagul de pe primăria din Sfîntu Gheorghe?”, se arăta Mîndruţă pus pe persiflat. Ce dacă se dăduse jos tricolorul românesc de pe primărie? Nimic important. Cine se gîndeşte la steag pe căldură? Ca şi pe frig de altfel. Nu pleda cineva pentru schimbarea zilei naţionale, pe motiv că nu se poate sărbători pe frig? Las’ că o serbăm formal şi expeditiv. Primarul dr. Oprescu e gata să asculte imnul cu mîinile înfipte-n buzunare, cîntăreţul Marcel Pavel modifică textul după plac, prescurtîndu-l, iar istoricul Neagu Djuvara ar prefera ca România să se numească Valahia. Doar fraţii noştri de UE, turcii, numeau Muntenia – Valahia Neagră (Kara-iflac); Moldova ( Ac- iflac) era albă.
Ce atîta caz? se răsteşte la „telenaţie” o socioloagă. În America se fac şi chiloţi din steagul cu stele. Şi în completare: „Dacă se scumpeşte gazul, nu mai putem fi patrioţi”. Asta-mi aminteşte de versificatorul la comandă socialistă Har. Ţugui, negociind: „Dacă nu mi se repară liftul, nu mai scriu poezie patriotică”.
Cînd Csibi Barna îl spînzură – simbolic – pe Avram Iancu în piaţa centrală din Sf. Gheorghe, ni se pare „o joacă” şi atît. Doar n-o să cerem respect pentru cei care şi-au sacrificat viaţa pentru naţiune. De proştii care au murit – „pe altarul patriei, ha!” – se rîde, jertfa lor fiind „batere de cîmpi”. Ne mai arde de Avram Iancu pe căldura asta? ar spune Mîndruţă profetologului. Şi ce dacă Garda Maghiară, organizaţie interzisă în Ungaria, calcă-n bocanci străzile?
După Internet, primarul UDMR-ist a îngăduit comerţul cu tricouri „personalizate”, la zilele oraşului: cu harta României ciuntită şi cu harta Ungariei Mari. Mint „găozarii” presei sau Csibi a purtat astfel de tricou în prezenţa preşedintelui? Era şi caaald … Pe cîte primării flutură acum steagul secuiesc? În 2010 – pe 6: Ghindari, Sovata, Fîntînele, Sărăţeni, Miercurea Nirajului, Găleşti. Ce contează, pe căldura asta? Reprezentanţă, la Bruxelles, a Ţinutului Secuiesc? Ce ne pasă de stat în stat pe căldura asta? Preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc susţine că secuii sunt un popor care trăieşte în altă ţară şi vrea ţară. Există un blog intitulat Székelyföld nem Románia ( „Ţinutul secuiesc nu e România”). Harghita şi Covasna – pe cale să devină monoetnice? N-or deveni pe căldura asta, chit că inscripţiile „Românii să plece” se înmulţesc.
De la „simţul naţional” (din 1850) am ajuns în 2011, la ne-simţ naţional generalizat. Oare comportamentul ăsta aberant nu-i, vorba lui Paul Goma, de căldură mare?

autor:Magda Ursache
sursa:ziaristionline.ro