luni, 20 iunie 2011

Boicot Petrom/OMV





Asociaţia România - Dacia Casa Noastră anunţă declanşarea de astăzi, 20.06.2011, a unui boicot oficial împotriva companiei OMV Petrom (SNP). Considerăm că un astfel de demers este necesar pentru că timpul campaniilor făcute doar pe net, care se sting repede a trecut, cum a fost chiar cea îndreptată împotriva Petrom/OMV în primăvara acestui an. Este momentul să avem parte de un demers organizat, de durată, care să arate că societatea civilă din România există, că clientul contează, că preţurile nu pot fi umflate oricât doar de dragul unui profit mare. Ţinta noastră este Petrom/OMV din aceleaşi raţiuni pentru care a fost şi ţinta mişcărilor neoficiale de pe net. Compania integrată de ţiţei şi gaze Petrom/OMV, singurul producator local de petrol si gaze, controlat de grupul petrolier austriac OMV, este un lider de piaţă care prosperă în timp ce populaţia României este din ce în ce mai săracă. Dacă în 2010 profitul companiei a înregistrat o creştere de 163%, iar anul acesta Petrom/OMV vrea să ajungă la un profit de 2,3 miliarde de lei (circa 551 milioane de euro), cu aproape 6% mai mare faţă de rezultatul de 2,19 miliarde de lei (521 miliarde de euro) înregistrat în 2010, anul trecut în ţara noastră populaţiei nu i-a mers prea bine. Datele Eurostat arătau că, în septembrie 2010, 23% din populaţia ţării era sub limita sărăciei. De asemenea, Petrom/OMV, pentru a îşi creşte profitul, pune presiune pe statul roman să scumpească gazele, o variantă agreată de companie fiind şi exportul gazelor mai ieftine ale ţării pentru realizarea pe această cale a unui profit mai mare, în ambele cazuri urmând noi valuri de scumpiri. Cum benzinarii nu pot fi determinaţi toţi să scadă preţurile, pentru a ajunge la un nivel decent, cum ar fi cel de 4 lei per litru, rămâne să punem  presiune pe unul singur, pentru a îi determina să ia în considerare şi consumatorii. Dacă preţurile nu vor scădea, noi vom avea, oricum, satisfacţia faptului că le creăm o pagubă lunară celor de la Petrom/OMV. Dacă reprezentanţii statului român, stat la care se duce cea mai mare parte din preţul unui litru de carburant, sunt sancţionaţi la alegeri, este momentul ca şi benzinarii să fie sancţionaţi. Suma care se duce la concurenţa companiei Petrom/OMV va fi aproximată de noi pe baza unei numărători a ip-urilor celor care se alătură campaniei pe site-ul nostru - rdcn.eu, completată de sondaje de opinie periodice. În plus, dimensiunile campaniei se vor vedea şi din numărul celor care participă la concursul celor mai reuşite poze cu mesaje de boicot la adresa companiei OMV Petrom, o primă acţiune a noastră de sprijin a campaniei. Detalii despre acest concurs se găsesc tot pe site-ul nostru - rdcn.eu. Precizăm că datele de mai sus vor fi făcute publice periodic.



Asociaţia România - Dacia Casa Noastră, înfiinţată la Constanţa, în luna mai a acestui an, cu membri în mai multe oraşe din ţară, cum ar fi Bucureşti, Craiova, Galaţi, Sibiu sau Timişoara, militează pentru redescoperirea şi protejarea valorilor autentice româneşti, pentru informarea corectă a membrilor societăţii şi pentru stimularea unei reacţii civice adecvate mediului social actual.    



rdcn.eu

joi, 16 iunie 2011

Romanii din Harghita, Covasna si Mures resping proiectul de regionalizare al UDMR si ameninta cu „manifestari publice de amploare”

  
Romanii din Harghita, Covasna si Mures resping proiectul de regionalizare al UDMR si ameninta cu „manifestari publice de amploare”
Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM) respinge orice variantă de reîmpărţire administrativ – teritorială a României care să contureze înfiinţarea unei enclave etnice autonome sub forma aşa-zisului „ţinut secuiesc”, se arata intr-un comunicat de presa a organizatiei ce reprezinta pe cei 400.000 de romani din cele trei judete, preluata de Romanian Global News.

„FCRCHM respinge, de asemenea, proiectul de reorganizare a regiunilor de dezvoltare iniţiat de către UDMR care reconstituie virtual graniţele stabilite prin Diktatul de la Viena din 1940 şi solicită Camerei Deputaţilor respingerea acestuia în cel mai scurt timp.
FCRCHM atrage atenţia că aplicarea unor principii moderne ale administraţiei publice, precum descentralizarea şi autonomia locală, au fost si sunt utilizate cu rea-credinţă de autorităţile locale conduse de UDMR, în scopul epurării etnice a românilor din Arcul Intracarpatic. În aceste condiţii, formarea unui judeţ care să înglobeze actualele judeţe Covasna, Harghita şi Mureş, după modelul stalinist al Regiunii Autonome Maghiare, va adânci discriminarea românilor din acest areal şi va constitui o etapă majoră în realizarea proiectului hungarist de instituţionalizare a „ţării secuilor” şi de scoaterea a acestuia de sub autoritatea Statului Român.
Reorganizarea teritoriului României conform solicitărilor organizaţiilor politice naţionaliste maghiare, dublată de adoptarea Statutului minorităţilor naţionale, prin care urmează să se confere drepturi colective şi autonomie politică acestora, fac parte din strategia de obţinere a autonomiei teritoriale pe criterii etnice în această zonă din inima României. Acest fapt este cu atât mai primejdios pentru Statul Român, cu cât, în perspectivă, locuitorii de etnie maghiară ai enclavei „ţinutul secuiesc” vor devenii în viitorul apropiat cetăţeni ai Ungariei, conform de curând elaboratei legi de acordare a cetăţeniei ungare.
FCRCHM condamnă declaraţiile publice iresponsabile şi incitările la nesupunere civică sau violenţă precum cele lansate în ultimul timp de unii importanţi lideri politici maghiari precum şi de formatorii de opinie din mass media de limbă maghiară.
FCRCHM îşi exprimă nemulţumirea pentru faptul că discuţiile politice referitoare la judetele Covasna, Harghita si Mures, indiferent de tema dezbaterii, ignoră existenţa, interesele, valorile şi aspiraţiile celor 400.000 de români trăitori în cele trei judeţe.
În cazul cedării în faţa presiunilor UDMR şi a luări unor decizii care privesc prezentul şi viitorul cetăţenilor români de naţionalitate română, locuitori ai judeţelor Covasna, Harghita şi Mureş, cu ignorarea intereselor şi voinţei acestora FCRCHM este decis să se opună, folosind toate mijloacele legale, inclusiv organizarea de manifestări publice de amploare”, se arata in comunicatul Forumului, preluat de Romanian Global News.
Romanian Global News reaminteste ca potrivit recensământului populaţiei din 2002, în judetele Harghita, Covasna şi Mureş trăiesc 968 886 de persoane din care 407 035 români şi 567 851 maghiari.
PROCENTUAL, SUNT 42 % ROMÂNI IAR RESTUL MAGHIARI.


sursa:Romanian Global News

marți, 14 iunie 2011

AGRICULTURA, CA POLITICA DE INFOMETARE


Alaturi de bolile epidemice (holera, ciuma etc.), foametea a facut cele mai mari ravagii, stopand drastic evolutia numerica a omenirii in decursul lungii sale existente. In principal, datorita acestor doi factori, populatia globului a cunoscut periodic regrese importante, astfel incat, pe la 1800, deci numai cu 211 ani in urma, spun statisticile demografice, ea numara abia un miliard, in 1900, intre 1,5 si 1,7 miliarde, ca in 1950 sa ajunga la 2,5 miliarde de suflete.
Progresele pe plan medical, dar si dezvoltarea stiintei si tehnologiei, au constituit punctul de plecare al exploziei demografice din prima jumatate a secolului trecut, care continua si astazi intr-un ritm accelerat, facandu-se sa se adevereasca teoria malthusiana, conform careia populatia va creste in progresie geometrica, mult mai repede decat resursele de hrana. Intr-adevar, daca fenomenul nu s-a manifestat pe vremea autorului, se intampla astazi sub ochii nostri, cand doar in 61 de ani s-a ajuns la peste sapte miliarde de suflete, ceea ce inseamna o crestere nemaiintalnita si alarmanta, in acelasi timp, de 3 ori. Desi sunt peste sapte miliarde de guri de hranit, omenirea a ajuns totusi in stadiul de dezvoltare tehnica in care isi poate permite acest lucru, dar, din pacate, nu o face.
Dupa cum arata statisticile Organizatiei Natiunilor Unite pentru Agricultura (F.A.O.), in lume (ca si la noi, de altfel) se moare in continuare de foame, iar un miliard de oameni, in special copii, n-au asigurat necesarul zilnic de hrana si apa. O situatie de-a dreptul dramatica, daca avem in vedere ca aceeasi institutie internationala apreciaza ca la nivel mondial ar fi suficiente rezerve de hrana, numai ca, din motive deloc umane, si chiar foarte meschine, ea nu ajunge peste tot si mai ales acolo unde se simte nevoia acuta. O treime din alimentele produse in fiecare an pe planeta pentru consumul uman, adica in jur de 1,3 miliarde de tone, se pierd sau sunt aruncate. Se apreciaza ca anual se risipesc peste un miliard de tone de alimente, fie sub forma de materie prima (porumb, grau, cafea, carne), fie prelucrate ca alimente sau hrana ramase de la masa bogatilor sau a indestulatilor. Toate acestea, cu scopul de a mentine la un nivel inalt preturile pietei.
Cifra n-ar fi atat de cutremuratoare daca ea n-ar insemna jumatate din productia mondiala de cereale. Cu alte cuvinte, din totalul care se produce, doar jumatate se transforma in hrana utila, restul fiind aruncat pe “apa Sambetei” cu toate ca se stie, pe undeva, prin diferite parti ale globului, se moare sau se sufera de foame. O astfel de stare de fapt constituie o puternica palma data societatii concurentiale in care traim, mereu in goana dupa bani si careia ii invocam virtuti pe care nu le are. De fapt, refuzam sa-i vedem marile defecte, dintre care lipsa de umanism si de echitate par cele mai evidente. Aici nu este vorba de a le cere unora sa faca pomana, ci de a gasi solutii pentru a ne ajuta semenii aflati in suferinta sau care par a fi mai putin norocosi decat noi. Este clar ca lumina zilei ca societatea structurata pe acumulari nebunesti si pe profit maxim nu mai poate face fata noilor provocari ale evolutiei omenirii. Factorul economic este obligat sa dea prioritate acelor coordonate de dezvoltare umana care sa cuprinda in ele implicit protejarea mediului, a naturii, a vietii, iar foametea indusa nu mai poate constitui o arma de subjugare a unor tari si popoare. In competitia intre economie si ecologie, ultima trebuie sa aiba cel mai greu cuvant de spus. Nici guvernele n-ar mai trebui sa permita unor indivizi, companii nationale sau internationale care domina agricultura, ca la desfacerea produselor alimentare sa actioneze in spiritul acestor principii caduce. Se stie bine ca agricultura a trecut de stadiul simplului “dar de la Dumnezeu”, in cel al efortului investitional, cu tehnologii mari consumatoare de energie, cu metode foarte agresive de exploatare a pamantului pana la faza de secatuire a potentialului, cu urmari dramatice asupra fertilitatii solului. In acelasi timp, pentru productii cat mai mari, se defriseaza intinderi imense de paduri, se ara pasuni, se construiesc uzine chimice de ingrasaminte, de erbicide si pesticide etc., costisitoare si nocive pentru sanatatea mediului, pentru ca in final, jumatate din ceea ce se obtine cu atata efort si poluare sa fie aruncata in mari si oceane sau arsa pentru ca piata sa mentina nivelul ridicat al preturilor.
In contextul acesta, al globalizarii si al intersectarii economiilor nationale, se cer gasite solutii de conectare a intregii populatii a globului la resursele alimentare, dictate de respectul deosebit fata de tot ceea ce se produce pentru hrana. Dupa aceleasi statistici amintite se constata ca in Europa si in America de Nord fiecare consumator arunca la gunoi, in medie pe an, echivalentul a 95-115 kg de mancare. Pentru ca si tarile bogate au flamanzii lor, iar Romania cu atat mai mult, ne dam seama mai bine de amploarea acestei risipe la nivelul tuturor preparatorilor de hrana, fie ca este vorba de propriile bucatarii ale cetatenilor, sau de cele din cantine si restaurante, patiserii, fast-fooduri etc.
Ca si in trecut, in prezent, si cu atat mai mult in viitor, batalia pentru hrana si accesul la resursele supravietuirii vor ramane de mare actualitate, chiar daca vor imbraca formele de manifestare cele mai subtile, si credem ca nu exista o motivatie mai mare decat foamea care sa indemne la gesturi necugetate. De aceea, societatea de azi va trebui sa ia in considerare acest factor de risc, cu mai multa raspundere, elaborand o strategie noua, care sa ia in calcul siguranta alimentara la nivel mondial. Un nou mod de abordare a dreptului la hrana se cere adoptat. Conform acestuia, alimentele trebuie sa devina cele mai accesibile produse, la indemana fiecarui cetatean al planetei cu posibilitati materiale reduse, luandu-se in calcul si noile orientari ale alimentatiei moderne, cu accent sporit pe productia de legume si fructe. Romania se numara printre tarile cu cea mai proasta politica agrara, care contribuie la agravarea crizei alimentare mondiale. Refuzul ei de a-si lucra propriul pamant, apeland la import pentru asigurarea hranei romanilor, constituie o atitudine condamnabila. Adica, in loc sa punem umarul pentru indestularea propriei populatii, preferam intinsul mainii si pentru acele produse ce s-ar putea cultiva la noi in conditii exceptionale, facand astfel jocul afaceristilor, care aduc totul din import la preturi exorbitante: de la graul pentru paine, la lapte, carne, oua, fara a mai vorbi de legume si fructe. Cum este oare posibil ca in pietele Romaniei sa gasesti, in proportie de 90 la suta, produse din import: de la mere din Italia si capsuni din Spania, la ceapa verde din Bulgaria si varza timpurie din Macedonia? O situatie de-a dreptul dramatica, asemanatoare cumva tarilor africane condamnate la foame datorita secetei si conditiilor atmosferice nefavorabile. Oare care va fi situatia alimentara a cetateanului roman, anul acesta, daca peste nepasarea noastra si, indeosebi, a oficialitatilor se va suprapune si o seceta, care pare ca se si anunta? Granarul Europei de altadata, care a fost Romania, ramane doar o amintire pentru o natiune ce asigura hrana a milioane de cetateni ai multor tari, astazi paralizata de o politica neghioaba, atat de daunatoare economiei nationale, in ansamblul ei, si in primul rand, agriculturii. Oare pana cand va mai dura desertizarea Romaniei, declansata de catre o clasa politica stearpa, incapabila de decizii care sa puna capat distrugerii ei totale?

IOAN CISMAS

sursa : CLIPA.com

miercuri, 8 iunie 2011

ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

Citind acest articol am ramas profund impresionat.Am ramas impresionat deoarece azi gasesti cu greu in randul Romanilor si mai ales in randul tinerilor,oameni care sa mai fie mandri de tara si poporul lor,precum acest tanar.Numele lui este Mihai Ilie.Sper din tot sufletul sa fie cat mai multi ca el.Cinste lor!

Gabriel

ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”



ELEV CLASA A XI-A.
PARTICIPANT LA CONCURSUL
DE ESEURI „ROMANIA MEA” – PNL VASLUI 2011


Sunt nascut si crescut pe aceste meleaguri reprezentate de campiile verzi pline de grane, de muntii semeti acoperiti de paduri dese si de dealurile bogate in rod. Rauri repezi cu apa cristalina scalda aceste plaiuri si poarta pe valurile lor povestea acestor pamanturi. Apoi povestea este soptita Dunarii, care duce mai departe taina acestui popor si o impartaseste Marii Negre, sora buna a acestei tari, numita Romania. Aceasta este tara mea, aici s-a format natiunea mea. Dar mai presus de orice asta este patria mea, Romania. Patria mea inseamna mai mult decat cadrul pitoresc si binecuvantat in care s-a nascut poporul roman, mai mult decat raul, ramul, codru si marea. Inseamna locul in care au trait si au creat parintii mei, dar si parintii bunicilor mei. Pe langa dragostea pe care le-o port parintilor mei, o dragoste speciala le-o port si bunicilor mei romani. Ca orice roman care isi iubeste patria, am ca bunici nume ilustre ale acestor pamanturi: Mihai Viteazu, Stefan cel Mare, Avram Iancu, Mihai Eminescu, Aurel Vlaicu, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Constantin Brancusi si multi, multi altii. Fara ei, cuvantul patrie ar fi gol de continut. Fara sacrificiul lor pe altarul istoriei, al culturii si al stiintelor, Romania ar fi doar o eticheta agatata de un anumit contur pe harta lumii.
Frumusetea gandurilor despre patria mea Romania sunt doar vorbe daca respectul si iubirea fata de ea nu sunt dovedite. Iar dovada se aduce nu prin vorbe, ci prin fapte. Iar daca este cazul prin sacrificiu, asa cum au facut intemeietorii si stramosii Romaniei. In viata de zi cu zi, iubirea fata de tara se traduce printr-o munca cinstita, prin indeplinirea indatoririlor cetatenesti, prin respectul fata de semeni, indiferent de nationalitate sau etnicitatea lor. Sa iubesti libertatea ta si a celorlalti, sa lupti pentru dreptatea ta si a celorlalti este datoria oricarui om care-si iubeste patria. Toate acestea sunt actiuni prin care bunastarea locuitorilor acestor tinuturi creste, devin mai bogati, iar patria progreseaza spre un viitor pozitiv.
Dar patrie nu inseamna doar privirea indreptata spre trecut si prezent. Patrie inseamna si viitor, viitorul acestor locuri, precum si al locuitorilor acestor pamanturi: copiii si nepotii nostri. Fata de ei trebuie sa nutrim aceleasi sentimente ca si fata de stramosii nostri. Trebuie sa ne asiguram ca le lasam o Romaniei curata, nepoluata, o tara echilibrata social si economic, precum si un mediu inconjurator propice unei vieti linistite si sanatoase.
Romania mea este o capodopera naturala: o tara frumoasa si binecuvantata!
Ma gandesc acum, ca Dumnezeu a facut, cu dragostea Sa de Tata, o tara binecuvantata: o gradina frumoasa pe pamantul, unde m-am trezit la viata si eu! Sunt sigur, ca Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi: romanii mai mult, de ne-a dat o tara atat de frumoasa, care sa ne fie unicul loc de pe lume, unde sufletul nostru nu este surghiunit in sentimente de dor, caci este Acasa! Ce n-are frumos tara mea Romania? Gradini si livezi in culorile de curcucubeu, munti plesuvi in tacerea de piatra adanca, paduri milenare, cu arbori ce pastreaza frumusetea paletei folosita de-o mana maiastra si sfanta, dealuri cu miile de flori, cu o multime de culori, ce ne mangaie privirea, cu livezile imbracate in sarbatoarea de clorofila si viata, trezite din somnul de iarna la o alta dimineata, scaldata in soarele mai luminos si mai calduros, cu raurile izvorate de peste tot cuprinsul tarii, ca sa stampere setea romanului cuprins de harnicie, cand trudeste pamantul, munceste-n uzina sau scrie vreo poezie, caci romanul se naste poet, cantandu-si bucuria si dorul, durerea si nefericirea, sperantele si iubirea…
Romania mea este locul meu de nastere; si toti romanii imi sunt frati. Sunt fratii mei de bucurie si jale, de cantec sau inlacrimare, de optimism, de credinta si biruinta… Purtam toti, cu noi o casa, in sufletele noastre, cu ochi, ca ferestre spre cer; si o tara numita limba romana, primita ca dar de la strabunii ce au sadit in noi – ca zestre sfanta si buna – florile sacre de comunicare, in cuvintele frumoase din limba noastra de origine latina, oriunde ne-am trai viata pe acest pamant si nu ne-am lasat inima sa ni se paganeasca si nici sufletul sa ni se faca iasca, caci ne-am pastrat credinta in Dumnezeu.
Romania mea este o gradina imensa de 237.500 kilometri patrati, ingrijita si pastrata frumoasa, prin munca harnica a milioanelor de frati si surori ale mele, de care ma simt legat prin neam stramosesc si prin sange latin, ce ni l-a dat Dumnezeu, cand ne-a daruit un suflet si o credinta, si o limba frumoasa pentru comunicare, cand am vazut intaia data soarele pe felia de glie ce-o numesc de-atunci tara mea: Acasa!
Muntii falnici, dealurile in culori de curcubeu, campii manoase, ape curgatoare, lacuri binecuvantate, marea cu valurile ei neastamparate, delta Dunarii, apele termale, ape minerale, lanuri bogate de grau „pe cel mai gras si bogat pamant din Europa”, aur si argint, sare si multe alte bogatii se ascund „in pantecele” tarii mele, gradini langa gradini, cu flori, din curcubeul de culori, livezi cu fructele gustoase si bune, podgorii de vii si alte bogatii imi spun ca am de ce sa fiu fericit ca sunt roman, afirmand plin de bucurie: Este nu numai frumoasa, dar si bogata a mea Romanie!
Romania visurilor mele, din copilarie si de mai tarziu, este locul in care muntii canta in bataia vanturilor, vaile rasuna de murmurul stropilor de ploaie si de trasnetele care strabat adesea vazduhul, iar paraiasele zburda, ca apoi, raurile domolite sa duca sperantele romanului in lumea larga, contopindu-se cu zbuciumul continuu al Marii Negre, in care s-au acumulat si lacrimile din sufletele strabunilor mei, ce-au trait si-au murit pe plaiurile Mioritei, dar mi-au sadit in suflet mirabila samanta a sentimentului de dragoste pentru Romania mea si pentru limba ei frumoasa romana! Am in suflet un camin ce-l port oriunde si oricand cu mine in suflet : E Romania mea!
In opinia mea, un bun roman care-si iubeste patria, Romania, respecta si se ingrijeste sa puna in practica testamentul lasat noua de catre marele nostru domnitor, Stefan cel Mare: „aceste pamanturi n-au fost ale stramosilor mei, n-au fost ale noastre, ci ale urmasilor urmasilor nostri in veacul vecilor...”

Mihai ILIE
Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” - Barlad
2 iunie 2011
sursa:CLIPA.com

marți, 7 iunie 2011

Cine este Horia-Roman Patapievici

Patapievici, fiul unui fantome NKVD, modifica Istoria Romaniei dupa directivele lui Stalin si Horthy. DEZVALUIRI: Cine este Horia-Roman Patapievici

Cine este Horia-Roman Patapievici?
La conducerea ICR se află fiul unei fantome a NKVD

Ne-a fost dat sa traim un sfarsit de saptamana marcat de o stire prea repede trecuta sub tacere, desi anunta un grav atentat impotriva constiintei istorice a romanilor. Dintre autorii asumati ai atentatului nu puteau lipsi Horia-Roman Patapievici si Teodor Baconschi. Primul in calitate de coordonator al unui proiect editorial denumit “Romania medievala”, finantat din bugetul de criza al Romaniei cu 7 milioane de euro, iar cel de al doilea ca parinte prefatator al volumului cu titlul mentionat, editat de Institutul Cultural Roman. Volumul este, putin spus, o blasfemie la adresa constiintei istorice a poporului roman.
Nu mai referim asupra imprecatiilor pe care cei doi inamici ai Romaniei le gireaza pentru a denigra in fata lumii identitatea nationala a romanilor si a da dreptate nerusinatelor revendicari teritoriale ale neorevizionistilor unguri , dar este nevoie sa stie cine este ipochimenul din fruntea conducerii executive a Institutului Cultural Roman, fiindca presedintele onorific ne este prea bine cunoscut. Se numeste Traian Basescu.
Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puţin explicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ şi totodată nociv agent de influenţă.
O tradiţie a trădării
Avem, din păcate, şi o tradiţie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este şi cazul familiei Patapievici, Dionis şi Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de NKVD la începutul anilor ’40 în Cernăuţi şi infiltrat apoi în Secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, a avut loc marşrutizarea în România.
Dosarul cu declaratiile olografe ale lui Dionis Patapievici catre Partid este oferit la sectiunea Blogroll de Pacepa.roNota Z.O. Ascultati si
Herta Muller, laureata premiului Nobel pentru literatura, intervievata de Victor Roncea despre securistii ICR si Patapievici

Nu am fi adus în atenţie acest caz dacă nu am fi fost martorii unui eveniment notabil pentru lumea informaţiilor secrete. Protestul, cu voie de la Serviciul Federal de Informaţii german (BND), al scriitoarei Herta Müller, faţă de protecţia pe care preşedintele Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici, o acordă mai multor foşti şi actuali agenţi secreţi ai Securităţii şi ai altor servicii secrete – de aici sau de aiurea.
Furia Hertei Müller
De ce apare Herta Müller în disputa agenţilor secreţi protejaţi de Horia-Roman Patapievici? De ce o campanie amplă anti-Patapievici în media externă de mare tiraj şi circulaţie, vizibil supervizată de anumite servicii secrete străine? Răspunsul cel mai la îndemână este acela că scriitoarea disidentă, protejată a BND, până şi după plecarea din România, nu şi-a mai putut reţine indignarea faţă de nerecunoştinţa şi lipsa de loialitate, adică trădarea la care “noul caporal” s-a pretat, în cea mai bună tradiţie a familiei.
Traseul lui HRP
În anii 1993-1995, Horia Roman Patapievici a fost dirijat de noii săi protectori să întreţină legături, informative, printre rămăşiţele emigraţiei legionare din Franţa şi R.F. Germania, unde se afla ca bursier. Ca ultimi reprezentanţi ai României autentice, membrii exilului românesc trebuiau studiaţi şi anihilaţi, la fel ca, în ţară, foştii deţinuţi politici, singurele foruri morale româneşti din ţară, respectiv din afara ţării. Locul lor trebuia ocupat de falşi disidenţi anticomunişti, ceea ce s-a şi întâmplat. Ca atare, diverşi trepadusi au fost direcţionaţi către emigraţia anticomunistă legionară. Patapievici junior, printre ei. Astfel a fost luat automat în studiu, documentare şi cultivare de “instituţiile culturale” ale Oficiului Federal pentru Apărarea Constituţiei (n.n. – omologul Serviciului Român de Informaţii). Contactele şi, mai ales, contactările pe care le-a avut în Germania l-au făcut să ajungă, la întoarcerea din ţară, nici mai mult, nici mai putin decât director al “Centrului de Studii Germane” al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea Bucureşti.
Rolul “Căpitanului Soare”
Pe acest fond, s-a creat împrejurarea scandalului “căpitanului Soare”. Un superior de-al “căpitanului Soare”, care a supervizat operaţiunea, nu a ezitat să-l dea în primire pe ofiţerul SRI trimis pentru o banală cercetare şi să se folosească de acest prilej pentru a-l lansa pe Patapievici pe orbita-i deja desenată. Scandalul mediatic brodat sub pretextul inabilităţii “capitanului Soare” avea să-l scoată pe Horia Roman Patapievici din anonimat, propulsându-l în atenţia opiniei publice. Platforma şi notorietatea pe care Virgil Măgureanu i-a creat-o, prin orchestrarea scandalului mediatic, sunt interpretate de cunoscătorii intimi ai resorturilor ascunse ale gestului lui “dom’ Profesor”, drept “o recompensă pentru marile merite ce nu pot fi specificate”, pe care Dionis Patapievici, tatăl lui Horia-Roman, le-a adus, în secret, NKVD, Gestapo-ului şi altor servicii, iar oficial Comandamentului Militar din Austria al Armatei Roşii. Dar nu numai acestora.
“Fiul lupului”, cum l-au numit jurnaliştii O. Zară şi Cătălin Antohe pe H.R. Patapievici, avea nevoie de crearea împrejurărilor care să-i permită preluarea şi continuarea tradiţiei familiei, a serviciilor ce nu pot fi specificate, începute de bunicul şi tatăl său, în favoarea “mamei Rusia”, a Măreţiei Sovietelor şi împotriva fiinţei naţional-statale a României.
Hop şi Virgil Măgureanu
Cu abilitatea-i caracteristică, Virgil Măgureanu l-a ajutat cu prisosinţă, exploatând un fapt profesional banal, o investigaţie comună a “căpitanului Soare”, pe care presa însetată de sângele serviciilor secrete a supradimensionat-o, creând un fals persecutat, chipurile pentru atitudinea sa “anti-Iliescu”. De notorietate era, deja, că şi directorul SRI, Virgil Măgureanu, devenise un “anti-Iliescu”, căruia îi căuta înlocuitori. Ceea ce-i poate justifica gestul de “a scoate la rampă” încă un opozant cu oarecare lustru, adoptat de frăţia “Humanitas”, chiar dacă acesta, pe fond, avea ce avea cu România, nu cu Iliescu în special.
Nu este lipsit de interes, în acest context, după cum menţiona fostul său prim-adjunct, generalul Victor Marcu, în raportul adresat fostului preşedinte al României, Ion Iliescu, că V. Măgureanu i-a ascuns preşedintelui datele reale ale scandalului “Soare-Patapievici”, adevărul fiindu-i adus la cunoştinţă de generalul Marcu, la solicitarea lui Iliescu, de faţă fiind şi consilierul prezidenţial pentru securitate, care ştie mult mai multe decât vrea să spună.
Ascensiunea ulterioară, de rang ministerial, a lui H.R.P. în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, examinată de specialişti în “intelligence”, apare ca o reuşită infiltrare a unei cârtiţe într-o instituţie în care miza dosarelor Securităţii, referitoare la agenţii şi acţiunile serviciilor străine, a mobilizat ample resurse din partea acestora din urmă.
Cine şi cum a păzit documentele la CNSAS
Patapievici junior nu a moştenit, însă, calităţile intrinseci pe care ascendenţii săi le-au avut pentru operaţiuni speciale sub acoperire. El, împreună cu alţi camarazi au fost “prinşi cu mâţa în sac”, adică executând tematici de scotocire şi extragere de informaţii şi documente din arhivele Securităţii, solicitate de servicii străine interesate în recuperarea memoriei acţiunilor lor trecute în România, dar şi în proiectarea altora. Este cunoscut că, în misiunea sa de la CNSAS, s-a aflat şi acoperirea, sau mai precis reconspirarea agenţilor dubli şi a informatorilor din rândul “societăţii civile” creată de serviciile sovietice pentru a ocupa terenul public după lovitura de stat din 1989. Inabilitatea sa l-a făcut de altfel să şi recunoască faptul că a avut cunoştinţă de cazul agentului-informator Antohi (şi nu numai a lui), faptă ce are consecinţe penale.
Pedeapsa pentru fapta sa ignobilă a fost “o rotire”, respectiv promovarea ca preşedinte al Institutului Cultural Român, o înaltă demnitate ce i-a venit “mănuşă” individului chitit pe continuarea lucrărilor antinaţionale ale înaintaşilor săi kominternişti, care au distrus programatic intelectualitatea şi valorile de identitate ale culturii şi spiritualităţii româneşti din toate timpurile.
Ascensiunea lui H.-R. Patapievici, de la un mărunt ziarist la un aşa-zis protejat şi om de-al preşedintelui Traian Băsescu, are toate dimensiunile unei “afaceri de familie”, de sânge, şi devoalează întreaga reţea, întinsă ca o pânză de păianjen asupra României.
O secvenţă biografică, mare cât o biografie
Conform biografiei oficiale romanţate, tânărul Patapievici a fost descoperit şi apreciat de Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, pe când scria la săptămânalul Uniunii Scriitorilor a lui Mircea Dinescu, “Contrapunct”, fiind prezentat de Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismăneanu l-a prezentat celor două “voci” ale Europei Libere drept “regalist”, Patapievici alege – cu profesionalism, am putea spune – o altă biografie, care dă bine: fiu de deţinut politic.
Peste ani, Patapievici îşi mai aminteşte nişte detalii, într-un editorial din “Evenimentul Zilei”: “Tatăl meu a fost un refugiat din Cernăuţi”. Fugea de sovietici, explica Patapievici, împreună cu un văr, din familia bunicii sale, Rozalia Smercianski. A ales Polonia, mai spune fiul, pentru că ştia că România va fi şi ea invadată. Patapievici junior ne dă de înţeles că este vorba de invadarea Bucovinei de nord de către trupele Armatei Roşii, în urma ultimatumului din 1940. Experienţa aceasta groaznică, dublată de anii de închisoare politică se pare că l-au afectat teribil pe Patapievici senior: “Toată viaţa lui, tata a rămas îngrozit de ruşi”, spune fiul. A fost atât de oripilat încât a refuzat să meargă într-o vizită la CAER, mai spune “fiul lupului paznic la oi”.
Adevărul este însă cu totul altul. Oricât de ciudat ar părea, omul care astăzi conduce Institutul Cultural Român, membru al Comisiei Tismăneanu pentru condamnarea regimului comunist, membru al Colegiului Noua Europă condus de Andrei Pleşu, al GDS, SAR, USR, Pen Club etc., considerat de o înaltă morală, este un mincinos profesionist. Pentru că, în realitate, tatăl său nu a fost nici refugiat din calea trupelor sovietice, nici fost deţinut politic al vreunui regim comunist. Ci un agent patentat al NKVD, care a beneficiat de avantaje necinstite toată viaţa sa. Pentru a nu rămâne doar pe tărâmul afirmaţiilor, în cele ce urmează vom prezenta câteva dintre reperele operaţiunii de infiltrare-exfiltrare şi valorificare a agentului Dionis Patapievici, realizată, în principal, de serviciile secrete sovietice.
Spunem în principal de cele sovietice fiindcă, ulterior, în operaţiune s-au interpus şi integrat şi alte servicii de spionaj, îndeosebi pentru perioada în care Dionis Patapievici a acţionat în România, sub acoperirea de înalt funcţionar în aparatul central al Băncii Naţionale.
“Lead”-ul informaţiilor cândva secrete (au trecut cei 40 de ani!), sec exprimat, conchide: “Dionis Patapievici a fost exfiltrat din Austria, în anul l948, pentru a fi reinfiltrat în centrala Băncii Naţionale a României”.
Dionisie Patapievici
Ca în orice istorie de spionaj cu agenţi acoperiţi, numele, naţionalitatea şi cetăţenia acestora sunt învăluite în nebuloasele actelor de stare civilă, confecţionate pentru susţinerea legendelor prin care le este atribuită o nouă identitate.
Astfel, Patapievici senior apare când Patapievici Dionisie sau Dionis, când Patapiewicz Denys, când Patapicovici. Naţionalitatea este incertă. Cea declarată era cea polonă, alţii spun că ucraineană, şi-i credem, dacă în familiile ucrainene din Basarabia copiii deveneau poligloţi, învăţând patru limbi străine, cu oarece greutăţi vorbind doar una, cea română. Diferenţele si inexactităţile de nume sunt foarte importante în materie de acte de stare civilă, fiind premeditat introduse în documente, atât pentru facilitarea acoperirii , cât şi în vederea derutei şi a îngreunării identificării certe a agenţilor ilegali.
Din l948 şi până în l961, timp în care consilierii sovietici controlau toate mişcările şi acţiunile Administraţiei, Armatei, Internelor şi Securităţii, cazul Dionis Patapievici, criptonim “D. Pătraşcu”, fost membru al Gestapo-ului şi suspect de spionaj economic, nu a existat.
Odată cu declinul controlului consilierilor sovietici, D.P. devine subiectul unei acţiuni contrainformative, cu un dublu scop: clarificarea trecutului său în Secţia Gestapo-ului din Viena (dacă nu era cumva un urmărit internaţional cu identitate falsă) şi a unor suspiciuni de spionaj şi sabotaj economic (în Banca Naţională au fost şi victime politice, care au avut de suferit pe nedrept, fiindu-le atribuite vinovăţii grave ale altora).
Cariera în diversiune şi spionaj a lui D.P. a început la Cernăuţi, în anii liceului, când a fost remarcat de profesorii români ca “agent al provocărilor bolşevice, al cărui loc este dincolo de Nistru”.
Într-o biografie, aflată în Arhiva Cadrelor fostei Bănci de Stat a Republicii Populare Române, Dionis P. menţionează că a fost “suspectat şi persecutat de organele statului fascist (n.n. român) pentru comportarea avută sub regimul sovietic”, fiind nevoit să se refugieze, în 1941, în Polonia (n.n. în Galiţia, regiune a Poloniei alipită Ucrainei, deci în URSS). Aşadar, nesuportând regimul românesc antisovietic, a fugit din Basarabia în URSS. Nu din calea ruşilor, ci în braţele lor! Ulterior, e adevărat, drumurile aveau să-l poarte şi pe pământuri stăpânite de cel de-al Treilea Reich.
Perioada şederii în Ţara Sovietelor a fost, după cum se va vedea, una de pregătiri speciale intense, în vederea infiltrării în Poliţia Politică Secretă de Stat a Reich-ului german (Gestapo). Dar despre voltele agentului sovietic şi ale “fiului lupului”, în episodul de mâine: Tradiţia trădării în familia Patapievici.
Tradiţia trădării
În repetatele completări ale biografiei sale, solicitate pentru clarificarea necunoscutelor trecutului său, Dionis Patapievici, alias Denys Patapiewicz, alias Denis Patapicovici, criptonim “D. Pătraşcu, tatăl lui Horia Roman Patapievici, susţinea, pentru a-şi acoperi o parte din goluri, că ar fi fost concentrat în Germania, afirmaţie contrazisă ulterior de altele. În realitate, ascundea o altă parte întunecată a biografiei sale, încârligată ca o svastică pe fundul unui ponei.
Referinţele unei prietene a primei sale soţii, decedată în 1951, cu care, după schema de ansamblu a cazului, pare a fi format un cuplu informativ NKVD-ist la Viena, spun cu totul altceva: “Cunosc pe tov. Patapievici Dionisie, soţul fostei mele colege de liceu, Drăgan Odarka, din 1939, toamna. Ucrainean (…) foarte duşmănos, neînţelegător (…) La Viena, el a fost în serviciul Gestapo-ului (astea le ştiu de la ea), a câştigat foarte bine, a jefuit o mulţime de lume şi şi-a însuşit o mulţime de lucruri. (…) În 1950, în urma unei discuţii cu el m-am supărat… Nu ne-am mai văzut… am auzit că ea a murit… A decedat în urma unei grele suferinţe (amănunte mi-a povestit mama ei), datorită răutăţii şi neglijenţei lui. Nu-i dădea medicamente, începea să o bată, când spunea că are dureri nu o credea. Mama ei a venit după aceea în Bucureşti ca să crească copiii (n.n. – fiicele Lydia şi Elena). Mi-a povestit că de multe ori nu le dădea pensia alimentară şi bunica trebuia să dea lecţii de pian, ca să poată întreţine aceşti copii. Am auzit că s-a însurat, are din nou un copil şi pentru acest copil (n.n. – Horia-Roman) aduce cele mai mari bunătăţi, iar pentru cele două fetiţe orfane nu vrea să dea nimic”.
Dintr-o adnotare a inspectorului de personal Dobrescu, reţinem: “Patapievici Dionisie a fost interesat să moară (soţia) pentru a nu se descoperi ce-a făcut în Germania”. Într-adevăr, era singura persoană care putea deveni incomodă, dacă ar fi cedat permanentului stres al dedublării existenţiale. Ceea ce este posibil să se fi întâmplat…
Legenda pusă în circulaţie, privind internarea din Germania, a fost infirmată într-o împrejurare chiar de D.P. Astfel, cu ocazia pregătirii în vederea obţinerii carnetului de conducător auto, a afirmat că nu are emoţii, deoarece a avut carnet de conducere în Germania (Austria – Al Treilea Reich), unde a circulat, aproape tot timpul, pe mai multe tipuri de maşini.
Deşi grijuliu în a indica numeroase persoane care să se poată referi asupra diferitelor etape şi perioade ale vieţii şi activităţii sale, nici măcar accidental nu a menţionat vreo persoană dintre cele care ar fi putut cunoaşte aspecte negative compromiţătoare. În anii petrecuţi în Germania (Austria), D.P. s-a aflat, ca şi fiul său peste ani, în legătură cu legionari fugiţi din România după rebeliune. Pe de o parte, îi supraveghea din însărcinarea Gestapo-ului, iar pe de altă parte, tot ca şi fiul său, ulterior, şi a NKVD. După retragerea armatei germane din Austria şi încetarea activităţii Gestapo-ului, D.P. nu a fost epurat, asemenea altor camarazi, ci a fost preluat imediat, în Viena, ca “translator poliglot”, de Comandamentul Militar al Armatei Roşii. Concomitent, devine membru activ al Partidului Comunist din Austria, agitator ce atrage atenţia autorităţilor (vom vedea şi ce interes avea!) şi urmează în acelaşi timp cursurile Înaltei Şcoli pentru Comerţ Mondial. Aici îşi susţine licenţa cu lucrarea apologetică “Banca de Stat şi sistemul bancar al URSS”, despre care afirma că a fost un act ştiinţific temerar, deoarece “a popularizat măreţele realizări sovietice într-o ţară burgheză”. De aici şi până la infiltrarea în inima secretelor Băncii de Stat a României nu are decât un pas…
După epurarea aparatului poliţienesc austriac de către serviciile de informaţii militare sovietice, D.P. a fost transferat la Poliţia din Viena. În anul 1948, potrivit afirmaţiilor sale, are neplăceri, simţindu-se supravegheat de autorităţi, deoarece era un militant prea activ al Partidului Comunist din Austria şi al Asociaţiei Austria-URSS. Drept urmare, se adresează Misiunii României şi Delegaţiei române pentru repatrieri, solicitând efectuarea formalităţilor pentru stabilirea în România, unde a aflat că puterea sovietică a instaurat un regim democratic liber, în care se va putea manifesta şi afirma potrivit convingerilor sale.
Afirmaţiile sale privind urmărirea şi persecutarea de către autorităţile austriece sunt perisabile. Era omul sovieticilor, iar influenţa lor era, în acel moment, indiscutabilă. Motive pentru a fi în atenţia autorităţilor existau: comportamentul avut ca membru al Gestapo-ului şi conspiraţiile uneltite de filiala vieneză a Kominternului, al cărui membru activ era, împotriva securităţii şi neutralităţii Austriei. În subsidiar, nu pot fi excluse unele abuzuri în rechiziţionarea de bunuri şi valori pentru uzul Armatei Roşii, care ar fi fost deturnate în alte scopuri, ceea ce ar fi determinat păgubiţii să se îndrepte împotriva funcţionarilor corupţi ai Administraţiei Militare Sovietice. Nu este lipsit de semnificaţii faptul că D.P, imediat ce a venit în Bucureşti, şi-a achiziţionat un apartament, singur pe etaj, la preţul de 100.000 lei, de la proprietarul Godel Ofner. Secţia financiară a evaluat apartamentul la 150.000 lei, iar ulterior, când au apărut suspiciuni cu privire la provenienţa banilor, l-a trecut pe numele fiicelor.
Dionis Patapievici nu era cetăţean român. Pentru a obţine cetăţenia, invocă Legea nr.162 din 29 mai 1947, care declară cetăţeni români pe toţi cei care, ei sau părinţii lor, au locuit în 1920 pe teritorii supuse jurisdicţiei statului român. Nu există dovada renunţării la cetăţenia sovietică. Este, însă, simptomatic, cum cel care a renegat autoritatea statului român înţelege să uzeze tocmai de această autoritate, care după cum relatează unchiul său, avocatul Liubomir Patapievici, cu domiciliul în oraşul Agnita, “pentru tovarăşul Patapievici a adus numai zile negre, iar tatăl său, Leonida Patapievici, a fost chiar arestat pentru motivul de loialitate faţă de statul sovietic”. Este justificată întrebarea dacă ucraineano-polonezul D.P. a ales România în locul Ucrainei sau al Poloniei din anumite convingeri ori s-a conformat unui ordin de misiune?
Viaţă de emigrant în Romania
Odată stabilit în România, cu mulţi bani şi bunuri de valoare – bijuterii, obiecte de artă, tablouri, blănuri, albume filatelice etc. -, D.P. încearcă recunoaşterea apartenenţei politice pe baza carnetului de membru al Partidului Comunist din Austria, dorinţă ce nu i s-a împlinit.
Pe baza unor recomandări din Austria, se prezintă profesorilor Mladenaltz şi Marin Lupu (Marcel Wolfowitz), primul – decan la Academia Comercială, celălalt – vicepreşedinte al Institutului de Studii Economice şi Planificare, dar şi al Băncii de Stat al Republicii Populare Române, fiind acceptat apoi ca asistent universitar, iar Lupu îl va angaja, concomitent, inspector, apoi şef de serviciu şi consilier la Banca de Stat. Marin Lupu va exploata poliglotismul lui D.P. în scrierea operei sale ştiinţifice (primul curs de istorie a economiei naţionale), dublându-i postul de asistent cu cel de bibliotecar documentarist.
Potrivit criteriilor contrainformative ale Securităţii, D.P. ar fi trebuit preluat imediat după repatriere în procedurile de “debriefing”, pus sub o strictă supraveghere şi în carantină ideologică. Nimic din acestea. Consilierii sovietici şi protecţia nomenclaturiştilor kominternişti l-au exceptat de la reguli, dar nu şi de emoţii şi neplăceri. Serviciul de Cadre al Băncii de Stat, prin vigilenţa şi fermitatea unui anume Dobrescu (n.n. – oare un ofiţer acoperit?), permanent suspicios, era parcă anume programat să verifice sistematic rezistenţa legendei de acoperire, solicitându-i suplimente de autobiografie, clarificări şi căutând persoanele care să poată oferi referinţe credibile. Odată cu plecarea consilierilor sovietici din Ministerul Afacerilor Interne şi înlocuirea alogenilor din conducerea structurilor Securităţii, Dionis Patapievici a fost imediat inclus în verificări de contraspionaj şi clarificare a activităţii sale în cadrul Gestapo-ului din Viena. Ofiţerul de caz i-a fost student la Academia Comercială. Natura relaţiilor dintre ei şi ascendenţa profesorului asupra fostului student au influenţat imparţialitatea, obiectivitatea şi probitatea profesională a verificărilor, dar mai cu seamă a interpretării şi evaluării faptelor.
Agenţii din categoria “ilegali în obiective” utilizau procedee fotografice pentru culegerea, fixarea şi prelucrarea informaţiilor, dar şi pentru realizarea legăturii impersonale. D.P. era un pasionat fotograf “amator”. D.P. avea, la un moment dat, o familie de şapte persoane. Cumulul iniţial de funcţii şi salarii nu mai exista. Soţia avea un salariu modest. El, cu prudenţă şi discreţie, era un rafinat şi deocheat petrecăreţ. În 1965 dispune de resurse pentru achiziţionarea unui autoturism “Renault major 10″. Deşi a avut posibilitatea unei promovări, a unei mai mari independenţe profesionale, cu salariu atractiv şi alte facilităţi, nu a acceptat să plece din Centrala Băncii de Stat. Pentru păstrarea locului de muncă şi a orizontului de acces la informaţiile vitale privind politicile monetare, fundamentarea balanţelor de venituri şi cheltuieli, planificarea circulaţiei monetare ş.a., împotriva felului său de a fi, D.P. evită orice situaţie care i-ar fi putut influenţa stabilitatea şi continuitatea profesională.
Mai multe surse ale contrainformaţiilor economice din obiectivul “Banca de Stat” îi semnalează curiozitatea, curtoazia arătată secretarelor vicepreşedinţilor care manipulau documentele sensibile, vizitele frecvente la compartimente centralizatoare de informaţii secrete din Comitetul de Stat al Planificării şi ministerele economice, dar şi profunda sa interiorizare şi imposibilitatea descifrării adevăratelor sale trăiri.
În evenimentele “contrarevoluţionare” din anul 1958, soldate cu arestarea ministrului de finanţe Aurel Vijoli, D.P., ca şef al Serviciului Circulaţiei Monetare din Direcţia Planificării Economice a Băncii de Stat, a fost în tabăra celor care au înfierat imitarea de către ministrul Vijoli a metodelor burghezo-liberale titoiste. Nici nu se putea altfel din partea autorului lucrării propagandistice “Banca de stat şi sistemul bancar al URSS”. D.P. nu lipsea din niciun colectiv care genera ori înmormânta probleme, dar consuma întotdeauna informaţii sensibile de primă mână, chipurile pentru a prăgati marile decizii de politici bancare. Unii nu vedeau cu ochi buni omniprezenţa sa, dar întotdeauna se găsea cineva important care să spuna că “este bine ca tov. Patapievici să facă parte din colectiv, deoarece este şi translatorul întotdeauna prezent la întâlnirile cu delegaţiile CAER şi din URSS”.
Nici completările biografiei şi nici investigaţiile specializate nu au lămurit cum l-a urmat în străinătate prietena sa din primul an de facultate, Odarca Drăgan, cu care s-a căsătorit, probabil la Viena. Analiştii de contraspionaj care au reevaluat cazul au remarcat similitudinea cu alte cazuri, ceea ce le-a oferit o ipoteză de lucru plauzibilă; un cuplu informativ. Deşi nu a rezistat, aparent din “cauze naturale”, scopul său a fost atins. A susţinut biografia şi a motivat acţiunile lui Dionis P. în periplul său de la Cernăuţi la Viena şi, ulterior, la Bucureşti, în inima secretelor bancare ale României.
Detalii dintr-o carieră de cercetat
Olga Drăgan, mama primei soţii, avea cunoştinţă de apartenenţa lui Dionis P. la o organizaţie naţionalistă ucraineană. Îi admirase puternicele sentimente şi idealuri naţionaliste şi-l dezavua pentru trădarea lor. Este un element deosebit de important. Naţionaliştii ucraineni erau vânaţi de către Departamentul Operaţiunilor Executive (n.n. – lichidări fizice) în întreaga lume. D.P. să fi fost, oare, o “coadă a topoarelor” NKVD?
Olga Drăgan sesizase nu numai trădarea idealului naţionalist ucrainean, ci şi grija sa exagerată pentru păstrarea poziţiei profesionale în bancă. În fond, după cum chiar el a afirmat, “prin munca ce o duc, cunosc cele mai mari secrete ale economiei ţării într-un orizont strategic de 15-20 de ani, fiind, în fapt, unicul detonator al întregului volum de date secrete, în timp ce toţi ceilalţi înalţi funcţionari cunosc doar ceea ce priveşte departamentele lor. Dacă eu aş trăda, trădarea mea s-ar multiplica de câteva ori cu coeficientul importanţei informaţiilor”.
Totuşi, Dionis P. era permanent frământat şi nemulţumit. Se considera marginalizat politic, domeniu în care avea ambiţii, dar nu i s-a echivalat şi calitatea de membru de partid şi nici nu a fost primit în PMR, ulterior PCR. Era oarecum nedumerit de această neîncredere, cu atât mai mult cu cât de la Securitate primea anual avizul de acces la documente strict secrete de importanţă deosebită. El nu ştia, însă, că documentele puteau fi şi contrafăcute în scopuri de dezinformare/influenţare a spionajului statelor/băncilor interesate de informaţiile respective.
După şapte ani, “double crosse”-ul din acţiunea de contraspionaj “D. Pătraşcu” a primit rezoluţia: “închis cu menţinerea în evidenţă pasivă”.
Se redeschide, însă, fila nouă a tradiţiilor familiei. Atacul deschis, chiar dacă repliat ulterior, al Hertei Müller, la onorabilitatea şefului ICR, Horia-Roman Patapievici, poate fi, deopotrivă, o sancţiune pentru un act de trădare, dar şi o manevră de conspirare/deconspirare a legăturii cu vreun “institut cultural” afiliat pe lângă un serviciu de spionaj. În spionaj-contraspionaj, toate întâmplările şi faptele sunt ambivalente. Ceea ce este trădare pentru o parte este eroism în tabăra adversă. Că “Micul Führer de Buzău” nu poate fi decât într-o tabără adversă României este loc comun. Istoria acestei întâmplări ne oferă suficiente elemente pentru a putea înţelege apetenţa lui Horia-Roman Patapievici de a-l imita în fizionomie, gesturi şi atitudini pe caporalul Adolf Hitler. Pentru apucăturile sale de călău al culturii române şi fecaloidizarea limbajului public, Horia-Roman Patapievici, demn descendent al unui gestapovist-enkavedist, merită numele de serviciu de “Micul Führer-Komisar” al culturii române.
Odată cu devalizarea de către CNSAS a arhivelor Securităţii, atât BND, cât şi succesorii NKVD au reconsiderat cazul lui Dionis Patapievici şi au regândit ceea ce rezervaseră fiului său. În firul de continuitate al tradiţiilor înaintaşului său, agentul sovietic cu trei nume, Horia-Roman Patapievici, omul cu trei fete, care aleargă pe urmele tatălui său cel puţin prin darul minciunii, se află doar la stadiul promiţătoarelor începuturi. Asta dacă nu se trezeşte la timp preşedintele onorific al ICR şi al României…
Aurel I Rogojan
Cotidianul.ro
Articol preluat de pe ziaristionline.ro