luni, 21 februarie 2011

Arkaim – Cetatea Soarelui construita de geti ?

Arkaim, cea mai misterioasa asezare antica, situata in regiunea Celiabinsk, in sudul Uralilor, a fost descoperita in 1987, in timpul lucrarilor de adancire a vaii raului din apropiere, care urma sa fie inundata.
Autoritatile locale doreau sa construiasca un rezervor imens de apa, pentru irigarea campurilor aride. De atunci, istorici, arheologi si numerosi cercetatori au incercat sa inteleaga secretele acestei cetati circulare, mai ales pe cele legate de natia care a locuit aici in urma cu peste 4000 de ani, la varsta la care a fost datata asezarea.

Arienii din Urali
Sapaturile au scos la iveala o structura bazata pe cercuri concentrice, cu scop presupus ritualic, ca cele care fac parte din cultul Soarelui, descoperit peste tot in lume, de la Sarmizegetusa pana in Mexic. La prima datare, orasul Arkaim s-a dovedit a fi de-o varsta cu Egiptul si Babilonul. Gennadi Zdanovici, presedintele asociatiilor de arheologi care cerceteaza Uralii, a sustinut ca proiectul foarte costisitor pentru construirea bazinului de apa sa fie abandonat, importanta arheologica a asezarii fiind considerata inestimabila. De atunci, prin Arkaim s-au preumblat cohorte de cercetatori. S-a avansat ipoteza ca populatia care a intemeiat Arkaimul apartinea celei mai vechi civilizatii, numita indo-europeana, desi, daca luam in calcul ordinul de vechime, ar trebui redefinita ca europeano-indiana. Vadim Cernobrovi este de parere ca cei care au intemeiat acest oras antic pe valea Arkaim ar fi arieni. Tipic pentru cultura ariana, si in Arkaim se afla un templu solar si un observator astronomic de “tip Stonehenge”, dar de dimensiunile celor din Muntii Orastiei de pe teritoriul geto-dacilor. Vadim Cernobrovi este coplesit de infatisarea cetatii solare: “Un zbor deasupra Arkaimului cu elicopterul iti lasa o impresie incredibila. Uriasele cercuri concentrice din vale sunt perfect vizibile. Orasul si imprejurimile sunt inscrise in aceste cercuri. Inca nu stim importanta lor, daca erau facute in scop defensiv, stiintific, educational sau pur si simplu tineau de vreun ritual”.
O cetate abandonata
Cetatea a fost construita pe un deal, un loc virgin, fara sa fi existat alta asezare inainte, dupa un model care, dupa parerea cercetatorilor rusi, imita sectiunea unui trunchi de copac, dar in planuri in trepte, fiecare cerc coborand o treapta fata de cel precedent.

arkaim4
Intregul ansamblu reprezinta un complex complicat, avand probabil rost civil, citadin, dar si functie religioasa, fiind orientat dupa pozitia unor constelatii. Cetatea circulara contine 60 de cladiri, 25 in cercul interior si 35 in afara acestuia. Fiecare casa asigura tot confortul, cu spatii structurate in jurul unei vetre deschise, din care cauza acoperisul era boltit, cu orificiul de evacuare a fumului protejat, ca sa nu patrunda ploaia sau ninsoarea. Fiecare casa avea o anexa, o camara pentru pastrarea alimentelor. Apa era adusa printr-un sistem de conducte subterane, foarte ingenios si util. Unele treceau prin apropierea vetrei, unde aveau si rolul de a regla tirajul focului, folosit, in opinia cercetatorilor, si la confectionarea unor bunuri de uz comun, din cupru si bronz. Un alt sistem de conducte trecea pe sub camari, apa rece curgatoare avand rol de racire a incaperii. Piata centrala din Arkaim, de forma neregulata, avea pe margini, din loc in loc, altare ritualice pentru foc. Cercetatorii au observat ca orasul era echipat cu un sistem antifurtuna, care il proteja impotriva ploilor torentiale, apa scurgandu-se, prin canale, in vale. Casele erau protejate impotriva incendiilor, materialele de constructie fiind impregnate cu o substanta ignifuga. Cu atat mai curios este modul in care locuitorii au parasit orasul, incendiindu-l intentionat, dupa ce si-au strans strictul necesar, fara sa fi fost amenintati. Cercetatorii au ajuns la aceasta concluzie pentru ca nu exista ramasite umane si nici indicii ca ar fi avut loc vreo lupta in imprejurimi. Un mod similar de parasire a cetatilor l-au practicat si mayasii.
arkaim1
Focar geopatogen?
Specialistii de la statiile de monitorizare a anomaliilor din Urali au semnalat o serie de fenomene curioase, care se manifesta in aria orasului-cetate: fluctuatii ale parametrilor magnetici si de temperatura, care se mareste sau scade cu 5 grade Celsius spontan, fara sa fie un efect al schimbarii atmosferice, precum si fulgere globulare. Si turistii care se perinda prin Arkaim se plang anual de stari nefiresti, sunt cuprinsi inexplicabil de panica, cu cresterea tensiunii si accelerarea batailor inimii, dar si de o stare de febra, toate disparand brusc, asa cum apar. Multi copaci din zona prezinta malformatii si trunchiuri torsionate, semne ca exista focare geopatogene, ceea ce ar putea explica de ce oamenii si animalele nu se simt bine daca stau prea mult in zona. In plus, geologii au constatat ca exista si fracturi de placi tectonice in valea Arkaimului, muntii din jur fiind activi seismic, o alta sursa a anomaliilor fizice. Starile nefiresti semnalate de oameni pot fi provocate si de canalele subterane de apa, concentrari de resurse minerale sau terenuri mlastinoase, toate acestea fiind descoperite nu departe de cetatea de la Arkaim.

Masagetii – arhitectii constructiilor circulare

Cetatea Arkaim imita sectiunea unui trunchi de copac
arkaim2
Istoricul Jean Deshayes, autorul lucrarii “Civilizatiile vechiului Orient”, atribuie genul acesta de constructie circulara, total atipic pentru regiune, masagetilor, geti care au emigrat in masa, in mai multe etape, ajungand pana la Muntii Urali, in China si Tibet, pastrand de-a lungul timpului religia si simbolistica solara. Deshayes remarca “organizarea de stup” a cetatilor circulare, care a influentat ulterior arta funerara a vechiului Orient. Pana sa mergem mai departe cu masagetii, acest popor uitat de istoria tarii de provenienta, Romania, e bine de amintit o particularitate a geografiei tarii noastre: are un relief concentric, care coboara in trepte, de la Muntii Carpati la Subcarpati, la dealuri si podisuri, apoi la campii. Un model circular sacru, am putea spune, pentru triburile plecate in bejenie. In ce priveste cetatea solara Arkaim (in limba romana arhaica “im” inseamna noroi, mal), probabil ca “arca” fusese doar un popas spre destinatia finala, de aceea au si parasit-o, aparent fara motiv. Cert este ca in ruinele cetatii au fost descoperite sabii scurte cu lame curbate, ceramica ornamentata cu zig-zaguri, spirale si cruci cu raze, aceleasi simboluri fiind prezente si pe camasile din panza topita purtate de localnicii vaii Arkaim. Toate acestea duc cu gandul la folclorul geto-dac, desi vechimea cetatii Arkaim este mult mai mare. In schimb, urmele arheologice descoperite in Ucraina sunt extrem de asemanatoare cu cele descoperite in Romania, pe malurile Dunarii si ale Prutului, si datand din urma cu 4-5 milenii.

Adoratorii Soarelui

Arkaim. Un amfiteatru in trepte
arkaim3
Istoricul Burchard Brentjes, autorul vastei lucrari “Civilizatia veche a Iranului”, ii descrie in termeni elogiosi pe acesti masageti, “asezati pe fluviul Sar Daria si mai la est, principalii dusmani ai lui Cirus”. Dupa cum scria si istoricul grec Hekataios, care traia la curtea regelui Cirus, “ei cinstesc ca zeu numai Soarele si animalul inchinat lui, calul, sunt razboinici de temut, pedestri si calare, sunt echipati cu platose, iar armele lor sunt spade, securi de lupta, de arama. Harnasamentele cailor le sunt impodobite cu aur, iar ei poarta in batalii centuri si fruntare de aur”. Una dintre cetatile masagetilor a fost descoperita de arheologul sovietic S.P. Tolstov, in 1940, la Sanii – Daria. Era tot o cetate circulara, in varf de deal, inconjurata de un zid dublu de aparare, umplut cu pamant, ca murul dacic. Nu departe de aceasta cetate s-au infruntat ostile lui Cirus, in 530 i.e.n., cu cele masagete, conduse de regina Tomiris. Herodot ne spune ca “cea mai mare parte a ostii lui Cirus a fost nimicita, iar Cirus insusi si-a gasit acolo sfarsitul. Tomiris a umplut un burduf cu sange de om, a pus sa fie cautat lesul lui Cirus printre mormanele de persi morti si cand l-a gasit i-a inmuiat capul in burduf, ocarand mortul: “Ti-am promis atunci cand mi-ai ucis fiul prin inselaciune ca o sa te inving si o sa te satur de sange!”".

Monumentul circular de la Adamclisi
Urmasul lui Cirus, Darius, a patruns in 517 i.e.n. cu ostile in tinutul masagetilor, Horezm, care a trebuit sa se supuna, “in afara de triburile conduse de Tomiris”, conform cronicilor. Darius a fost oprit din razboaiele de cucerire dincoace de Dunare, “unde numai podul construit de persi (peste Dunare) il salva pe rege si armata lui sa impartaseasca soarta lui Cirus, fugariti de ostile getilor”. Un alt mare comandant al antichitatii, Alexandru cel Mare, a poftit sa-i cucereasca pe masageti, dar a dat gres. Horezmul a ramas in afara cuceririlor lui, totusi, unul dintre printii locali, Faramane, a vrut sa incheie cu Alexandru o alianta impotriva scitilor de la Marea Neagra. Conform istoricului expeditiilor lui Alexandru, Arian, Faramane venise cu 1550 de calareti si-i promitea ca, daca Alexandru va accepta alianta, va aduce si pe vecinii lui, colchii si amazoanele! Conform lui Brentjes, alianta lui Faramane a reusit sa-i alunge pe scitii din Ucraina si de mai departe. Poate ca aceasta mare batalie este consemnata pe monumentul circular de la Adamclisi, unde apar si amazoane prinse in lupta (multi istorici sustin ca monumentul este mult mai vechi decat patrunderea lui Traian in Dacia). Faramane a infiintat statul “Amu Daria”.
“Cetatea berbecului viril” a dahilor
Istoricul Burchard Brentjes scrie despre un trib al dahilor (“dahii si dachii tot unii sunt”, ne spune Miron Costin in “Letopisetul Tarii Moldovei”) care se asezase la nord de lacul Aral si care tabara, la 250 i.e.n., sub conducerea lui Arsache si a lui Tiridates, in nord-estul Iranului.

Caii solari dacici
Acestia sunt intemeietorii temutelor semintii ale partilor! (Poate nu intamplator, la Parta, judetul Timis, se afla cel mai vechi sanctuar din Europa, datat aprox. 5000 de ani!) Cetatea lor circulara, care pare a fi construita dupa planul Arkaimului, se numea “Koi – Kirlan”, tradusa in mod ciudat de catre istoricii uzbeci drept “Cetatea Berbecului mort”!!. desi conform limbii romane actuale, sensul ar fi mai degraba “berbecul viu”. Fara suparare, “coi” e cuvant stravechi, cu conotatii de virilitate! Si tot celor care inca mai sustin ca limba romana s-a format dupa cucerirea Daciei de catre romani, le mai oferim cateva elemente derutante, notate de Burchard Brentjes, si anume – urmasii dahilor lui Arsache au intemeiat dinastia Frates si au avut mai multi conducatori cu numele de Mitreadates. Iar Surenas (originar probabil din muntii cu acelasi nume, Sureanu, unde a inflorit cultul solar din timpuri stravechi), stralucita capetenie a ostilor regelui part Orodes al II-lea, a invins sapte legiuni de romani, conduse de legendarul Crassus, in anul 60 i.e.n. Dupa modelul razbunarii reginei masagetilor, Tomiris, lui Crassus i s-a taiat capul si i s-a turnat pe gura aur topit, “ca sa-l sature de setea de aur care l-a manat la razboi”.
Zvastici solare si la Staraia Riazan
In urma cu cativa ani, arheologul Ilia Ahmedov a descoperit in Rusia, langa Staraia Riazan, o cetate avand o constructie considerata de “tip Stonehenge”, numai ca avea dimesiuni mai mici si era din lemn, ca cea de la Sarmizegetusa, din Muntii Sureanu. Sanctuarul circular este situat pe culmea cea mai inalta, la jonctiunea raurilor Oka si Pronia, o arie bogata arheologic, incepand cu paleoliticul. Echipa de arheologi a constatat ca sanctuarul are 7 metri in diametru si este format din coloane din lemn de jumatate de metru grosime, situate la distante egale una de alta. In centru se afla o alta constructie, rectangulara, si un pilon. Alte doua gauri de piloni au fost descoperite in partea de est si de sud a sanctuarului. Pilonii cercului formeaza o poarta prin care se vede cum apune soarele vara. Pilonul din afara cercului puncteaza rasaritul. Bucati de ceramica cu simboluri identice cu cele de la Sarmizegetusa, in zig-zag, asemeni unor raze solare, si altele serpuite ca valurile unei ape, au fost descoperite langa sanctuar. Vasele proveneau din epoca bronzului si aveau un scop ritualic. In preajma sanctuarului nu a fost descoperita nici o asezare. Nici nu era bine pentru sanatatea omului sa existe o asezare la confluenta a doua rauri, iar preotii din vechime stiau acest lucru.
Origini carpato-dunarene

Model de locuinte la Arkaim
Din moment ce numai masagetii si dacii lui Arsache ridicau cetati circulare prin stepele Asiei, putem presupune ca “arienii” care au construit Arkaim erau stramosii lor. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, publica, in anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, “The History of Civilization”. El situa leaganul arienilor, in timpul primei lor aparitii, in spatiul carpato-dunarean. Astfel de constructii circulare, “aparate ale lui Uriel”, cu rol astronomic, astrologic si agronomic, sunt caracteristice primei civilizatii. Reamintim ca in “Cartea astrilor ceresti”, Enoh, patriarhul antediluvian, este invatat de ingerul Uriel cum sa construiasca un “aparat ceresc”, pe care sa-l lase pamantenilor. Reconstruit dupa instructiunile lui Uriel, de catre cercetatorii britanici Christopher Knight si Robert Lomas, acesta a iesit exact de forma si dimensiunea sanctuarului rotund de la Sarmizegetusa. Si atunci, nici nu ne mai mira de ce, oriunde se gasesc astfel de sanctuare, in jur sunt denumiri stravechi ce amintesc de uriasul Uriel: Urali la rusi, Uroiul, la noi, cu mituri despre uriasi. Ca o regula, toate aceste “aparate” sunt bazate pe anumite zile, solstitiile de vara si iarna, cand razele soarelui cad pe o anumita parte a sanctuarului. Toate au o cale procesionala pavata cu placi de granit care duce la un templu, din care soarele poate fi vazut, prin ferestre si portaluri, in toate ipostazele sale. Acelasi model sacru il aveau si preotii daci, care construiau “aparatul solar” din lemn si granit. Arkaim nu este decat o alta cetate-sanctuar inchinata Soarelui, de slujitorii lor stravechi: arienii din bazinul carpato-dunarean.
sursa : formula-as.ro

joi, 3 februarie 2011

Sfanta paine a vlahilor (II)

Sfanta paine a vlahilor (II) 12 septembrie 2009 - pomana in timpul vietii (satul Rudna Glava)
Pomana in timpul vietii. Origini geto-dace

Se pare ca viziunea pe care o au vlahii despre viata de apoi isi trage radacinile din conceptia religioasa si practicile cultice daco-getice. Marele istoric grec Herodot confirma la tracii din sudul si nordul Dunarii existenta unor banchete rituale ale asociatiilor secrete ale initiatilor, alesi ai marelui zeu Zamolxis, pe care acesta ii chema la ospetele rituale, atat lor, cat si urmasilor lor asigurandu-li-se nemurirea. "Aceasta credinta intr-o post-existenta in forme materiale analoge vietii terestre - credinta pe care o intalnim si la egipteni, la persi, la celti sau la germani - dovedeste nivelul superior al gandirii religioase a daco-getilor", observa Ovidiu Drimba, in "Istoria culturii si civilizatiei".
Un exemplu pastrat pana astazi este obiceiul priveghiului "vesel", ce poate fi intalnit (tot mai rar, ce-i drept) in Maramures si in sudul Dunarii, o prelungire clara a ospatului funerar daco-tracic, insotit de purtarea unor masti comice, dar si de veselie, glume sau bufonerii. In septembrie 2009, intr-o localitate sarbeasca locuita de vlahi, arheologul Paun Es. Durlic a participat la o asemenea pomana vesela facuta inca din timpul vietii.
Ea s-a petrecut in satul Rudna Glava, organizata de Dara si Mihajlo Makulovic. La pomana au cantat trompetisti, a fost bucurie generala si s-a dansat in centrul satului. "Parca nimic nu s-ar fi schimbat din secolul al V-lea i. Hr., cand Herodot ii descria pe tracii care plangeau cand se nastea un copil si se bucurau, dansau si petreceau la moartea cuiva. Prin moarte, omul se elibera de chinurile vietii si ajungea in starea de fericire eterna", scrie Paun Es. Durlic in lucrarea sa.

Raiul din paine

Majoritatea batranilor vlahi, in special cei din zonele muntoase, isi inchipuie raiul ca pe un camp impartit in doua zone. Intr-una, spun acestia, este bezna fara sfarsit, e frig, nu e apa, iar iarba e uscata si neagra. Acolo locuiesc cei care au murit fara lumanare.
Sfanta paine a vlahilor (II) Capul pomenii albe
Pentru ca sufletul sa poata trece in campul cu flori (de fapt, florile primite de cel mort la fiecare pomana), trebuie ca inainte de Pasti, in primii trei ani de dupa moarte, sa primeasca pomana alba. Painea de la pomana alba reprezinta raiul: cele sapte bobite din centru simbolizeaza cele sapte zile din saptamana, care, desi sunt intrerupte de moarte, continua in viata de apoi. In jurul celor sapte bobite este cercul solar, care cu lumina sa trezeste natura din somnul iernii.
Nu se stie daca in lumea de dincolo campul este luminat de soare, dar se crede ca si acolo sunt zile si nopti. In cantecele funebre, numite de vlahi petrecaturi, cel care pleaca din lumea aceasta nu trebuie sa urmeze cursul apei, pentru ca apa nu se mai intoarce, ci pe cel al soarelui, pentru ca el renaste in fiecare zi. Totusi, raiul e foarte luminos, pentru ca sunt aprinse multe lumanari, date de cei vii impreuna cu pomana.
In mijlocul campului e un copac imens, de sub care izvoraste un izvor cu apa rece. Aici isi potolesc setea cei adormiti pentru ca, pe lumea cealalta, setea e foarte puternica. Odata cu pomana alba, dintr-un lemn uscat se face o mica pluta pe care se lipeste o lumanare taiata in forma de cruce. Cei care au murit nu pot bea cata apa vor din izvorul de dincolo, ci doar atata cat a plutit pomana (pluta cu lumanare in forma de cruce).
Geografia lumii de apoi, asa cum si-o imagineaza vlahii, prezinta uimitoare asemanari cu cea mesopotamiana, unde paradisul, gradina cu un copac sacru si un izvor, este pazit de Regele-Gradinar, nimeni altul decat Dumnezeu. Alaturi de reprezentarea lumii de dincolo, setea cumplita pe care trebuie sa o indure cei morti este un alt element pe care il regasim, atat la vlahi, cat si la mesopotamieni, semn ca cele doua culturi se inrudesc.
Craciunul - nasterea painii care se jertfeste La Craciun, femeile vlahe fac o paine speciala, careia ii spun Colacu' lu' Crasun. Din casa traditionala vlaha nu poate lipsi acest colac magic, pentru ca asigura norocul si sanatatea celor din familie, dar si fertilitatea animalelor si rodul pamantului. In aceste zile deosebite, daca vom poposi pe meleagurile vlahilor, ii vom putea auzi urandu-si: "Si na, tot inaince".
Sfanta paine a vlahilor (II) Colacu' lu' Crasun
La fel ca si painea euharistica, painea Craciunului se face din graul cel mai curat si din faina cea mai fina. In popor, exista credinta ca in fiecare bob de grau se poate vedea chipul Mantuitorului, care prin nasterea, moartea si invierea sa a eliberat lumea din pacat. Graul reface anual ciclul izbavirii hristice: cazand in pamant, bobul se trezeste la viata, incolteste, iar din el creste spicul plin de boabe noi. In "Colindul rastignirii", pe care il canta romanii nord-dunareni, se spune ca in timpul crucificarii, sangele lui Hristos s-a transformat in vin, carnea in grau, iar sudoarea in mir: "Si unde-mi batea/ In maini si-n picioare/ Cuie si piroane,/ Sange pornea. Si unde cadea,/ Vin ca se facea/ Si se aduna./ Si cand imi facea/ Un brau de macies/ Si cand ma-ncingea,/ Carnea-mi curgea/ Si unde-mi cadea,/ Sfant grau se facea, / Crestinii veneau/ Si se hraneau./ Cununa de spini/ Si-n cap mi-o punea, / Sudoare-mi curgea/ Si unde-mi cadea,/ Sfant mir se facea,/ Crestinii veneau/ Si se miruiau".
In sarbatoarea Craciunului si in drumul ritual al bobului de grau prin paine, pana la cer, se impletesc doua credinte: crestinismul si cultul precrestin al soarelui. Constient ca viata depinde de soare, omul preistoric vedea apocalipsa in solstitiul de iarna, ingrozit fiind ca soarele va muri. Dupa aceea, insa, ziua crestea, iar bucuria luminii invingea intunericul.
Pe vasele descoperite in mormintele de la Vucedol, localitate situata pe malul croat al Dunarii, profesorul Aleksandar Durman a descifrat mesaje care se refera la convingerea celor de atunci ca mortii se pot intoarce, precum soarele sau stelele cazatoare, care revin pe cer, dupa ce au disparut o vreme si au stat in apele intunecate aflate dincolo de linia orizontului.
Sfanta paine a vlahilor (II) Model de paine neolitica
Datorita naturii sale sincretice, Craciunul este considerat si astazi sarbatoare a celor adormiti: cum soarele moare si renaste (apune si rasare), asa si omul poate sa plece si sa se intoarca. Vlahii isi exprima aceasta credinta prin paine. Astfel, toate ornamentele care apar pe Colacu' lu' Crasun se regasesc pe painea data de sufletul mortilor. "Aceste ritualuri ale painii", observa profesorul Milan Vukomanovic, de la Facultatea de Sociologie din Belgrad, "exprima un simbolism antropomorf, facand trimitere, in acelasi timp, la cultul stramosilor si la credintele similare referitoare la legatura dintre lumea de aici si cea de dincolo, ordinea naturala si supranaturala a lucrurilor, care influenteaza viata de zi cu zi, la ciclul anual si calendarul activitatilor agricole". Specialist in sociologia religiilor, profesorului Vukomanovic i se pare interesant ca "desi vlahii sunt crestini, biserica a jucat un rol foarte mic in ceea ce priveste traditia lor referitoare la viata de dupa moarte. Vechiul strat precrestin al unui sistem magico-religios a acceptat doar partial noua religie crestina si a transformat-o substantial, privilegiind miturile si ritualurile arhaice".
Sfanta paine a vlahilor (II) Pluta cu lumanare in forma de cruce
In Banatul sarbesc, la Voivodina (localitatea Kremenjak, langa Vrsac) s-a descoperit un obiect arheologic original numit painea de lut. Dupa parerea arheologilor, aceasta reprezinta un model de paine neolitica, apartinand culturii Vinca. In prezent, obiectul este expus la Muzeul Voievodinei din Novi Sad. Comparand aceasta paine cu Colacu' lu' Crasun, Paun Es. Durlic constata ca, "in ceea ce priveste simbolurile, singura diferenta consta in transformarea romburilor in cruce dubla. Se presupune, de asemenea, ca romburile (de pe painea neolitica) ar proveni din svastica". De asemenea, pe Colacu' lu' Crasun, spirala de pe mijloc, din partea dreapta, are sapte crestaturi facute in coca. Sunt astfel reprezentate cele sapte zile ale saptamanii, guvernate de cele sapte corpuri ceresti cunoscute in lumea veche: luni (ziua Lunii), marti (ziua lui Marte), miercuri (ziua lui Mercur), joi (ziua lui Jupiter), vineri (ziua Venerei), sambata (ziua lui Saturn), duminica (ziua Soarelui).
Sfanta paine a vlahilor (II) Pomana vlahilor de vest (localitatile Zvizd, Stig, Branicevo, Mlava, Resava, Morava, Zitkovica) are forma de cupa si se numeste camara. Caracteristica acesteia este numarul mare de paini. Pomana din aceasta imagine are 2622 de paini. Este vorba aici de cuminda, pomana bogata pe care o dau vlahii in timpul vietii. In numele acestei pomeni este pastrata si denumirea originala latina pentru pomana: comendare, romaneste comanda
Imagine a lumii, asa cum este ea impartita in trei straturi (lumea de jos, lumea aceasta si lumea de sus), Colacu' lu' Crasun reflecta si divizarea pe orizontala, in doua parti (aici si dincolo). Cand aici rasare soarele, dincolo se intuneca si mortii se pregatesc sa doarma. Cei de dincolo se trezesc cand la noi ziua porneste inapoi. Din aceasta cauza, pomana nu se da niciodata dimineata, pentru ca mortii dorm si nu pot fi prezenti.
La vlahi, doar femeile cunosc taina painii sfinte si rostul ei, legat de cultul mortilor. Pomana are reguli stricte care, daca sunt incalcate, nu mai poate fi trecuta granita dintre cele doua lumi. Din acest motiv, cel care incearca sa le impiedice pe femei sa-si duca secretul mai departe, asa cum l-au invatat de la mamele si bunicile lor, este marginalizat de comunitate, fiind considerat pacatos.
O mare confuzie in perpetuarea acestui mesaj sfant o creeaza brutarii, care in ultima vreme au preluat de la femeile in varsta pregatirea pomenii. Simplificand procesul tehnologic al prepararii painii, ei elimina o parte din simbolurile arhaice.

PAUN ES. DURLIC
etnolog, director al muzeului din Majdanpek


- Sunteti etnolog, v-ati dedicat peste 25 de ani cercetarii pe teren, dar aveti solide cunostinte de arheologie. Cum v-ati apropiat de acest domeniu?

- Inainte de etnologie, arheologia preistorica (in special arheometalurgia si neoliticul) a fost prima mea dragoste. M-am nascut la Rudna Glava, satul unde a fost descoperita si cercetata cea mai veche mina din Europa si care apartine culturii Vinca. In linie dreapta, Vinca se afla la o distanta de aproximativ 10 kilometri fata de Portile de Fier si de Lepenski Vir. La numai cativa ani dupa inceperea sapaturilor de la Rudna Glava, echipa de arheologi m-a luat in mijlocul ei. Dragostea pentru aceasta stiinta dureaza pana astazi.

- Marija Gimbutas, mare arheolog si profesor la Universitatea Harvard din SUA, a fost primul sustinator al ideii ca semnele descoperite in localitatile sud si nord dunarene reprezinta cea mai veche scriere din lume. Cand si cum v-a venit ideea de a compara scrierea sistematizata de Marija Gimbutas cu semnele de pe painea vlahilor?

- Revelatia s-a produs in momentul cand am cercetat jertfelnicele de la Vlasac. Contempland semnele de pe ele, am inteles ca am in fata mea cel mai vechi mesaj scris de pe planeta. Un mesaj adresat zeilor, cei care garantau viata si in lumea de dincolo. Acelasi mesaj pe care il gasim si in ritualurile geto-dacilor si care explica importanta si permanentizarea cultului mortilor in sudul si nordul Dunarii. Fiecare paine rituala reprezinta un "cuvant" al limbajului sfant prin care omul se adreseaza zeilor, cu convingerea ferma ca numai prin aceasta comunicare poate obtine viata vesnica.

- Cum explicati faptul ca femeile sunt pastratoarele acestei vechi scrieri?
Sfanta paine a vlahilor (II) Paun Es. Durlic in timpul cercetarii pe teren

- In traditiile vlahilor legate de cultul mortilor, femeile implinesc viata rituala, din care barbatii sunt exclusi. In acest sens, comunitatea vlaha din Serbia de rasarit inca traieste in matriarhat. Barbatii sunt receptivi la schimbarile care vin prin influenta factorilor externi. Ei ies din cercul familiei si merg in lumea externa (armata, razboi, scoala, comert, vanatoare, munca pamantului, activitati politice), unde se intalnesc cu noul si il introduc in viata familiei, dar nu si in viata rituala, pentru ca viata rituala e inchisa pentru ei. Pe de alta parte, femeile se introduc in acest ritual de timpuriu, de la sapte-noua ani, si raman pana la varsta batranetii profunde, practic, pana la sfarsit, pentru ca si in ultimele clipe ale vietii, ele dirijeaza cum trebuie implinite ritualurile din ciclul mortii, in care painea sfanta si pomana au locul central. Iar pentru ca totul sa decurga fara gres, cele mai inteligente femei din familie decid felul in care arata painile, denumirile, numarul si functia lor, straduindu-se sa pastreze ce au invatat de la bunicile lor si sa transmita mai departe mostenirea ritualica.

- Painea "scrisa" a vlahilor va avea doar un rol decorativ in viitor sau isi va pastra functia sacrala?

- Pe baza tuturor observatiilor facute pe teren in ultimii 25 de ani, sunt sigur ca painea sfanta va supravietui, insa se va micsora considerabil numarul femeilor care stiu sa "citeasca". Exista deja zone in care painile rituale aproape au disparut sau unde au devenit un simplu element decorativ. Din fericire, sunt zone (ca de pilda, Gornji Porec, Gornji Pek, Homolje, Srednje si Donje Crnorecje) unde mesajul painii sfinte a vlahilor va fi pastrat multa vreme de acum inainte.

Foto: PAUN ES. DURLIC

sursa:Formula AS

Sfanta paine a vlahilor (I)

Sfanta paine a vlahilor
Colaci rituali din Transilvania. Poarta simboluri crestine, imprimate cu pecetarul

Pentru vlahii din Serbia, painea nu este doar hrana sau pomana data pentru sufletele celor raposati, ci si un "document" de valoare istorica inestimabila. In sudul Dunarii, painea rituala a vlahilor poarta pe ea semne asemanatoare cu cele de pe tablitele de la Tartaria, Vinca sau Lepenski Vir. Colacii ce se impart la parastase si la sarbatorile mortilor nu au insemne crestine, ci simbolurile celei mai vechi scrieri de pe pamant

Cea mai veche scriere din lume, pastrata in painea vlahilor

Marija Gimbutas, celebru arheolog si profesor la Universitatea Harvard din SUA, a fost primul aparator al ideii ca semnele incizate pe tablitele de lut descoperite in nordul Dunarii, la Tartaria, si in sudul Dunarii, la Vinca (Lepenski Vir), reprezinta cea mai veche scriere din lume. Semne despre care se credea ca ar avea origini in Mesopotamia s-au dovedit a fi mult mai vechi si apartinand Europei. "Romania", sustine cercetatoarea americana in lucrarea "Civilizatie si cultura", "este vatra a ceea ce am numit Vechea Europa, o entitate culturala cuprinsa intre 6500-3500 i.hr.[...] A devenit, de asemenea, evident ca aceasta straveche civilizatie europeana o precede cu cateva milenii pe cea sumeriana. [...] A fost o perioada de reala armonie, in deplin acord cu energiile creatoare ale naturii. [...] Trebuie ca de acum incolo sa recunoastem importanta spiritualitatii Vechii Europe, ca pe o parte a istoriei noastre". Cativa ani mai tarziu, o noua descoperire avea sa faca senzatie in lumea pasionatilor de istorie: sarbul Paun Es. Durlic, etnolog si director al muzeului din Majdanpek, o localitate aflata in sudul Portilor de Fier, lansa ipoteza indrazneata ca o parte din semnele scrierii sistematizate de arheologul Marija Gimbutas se regasesc pe painea rituala a vlahilor din  Serbia (colacii nostri, din nordul Dunarii) preparata la parastase si la sarbatorile mortilor.
Comparate intre ele, semnele de pe tablitele de la Tartaria si Vinca sunt aceleasi cu cele de pe painile rituale ale vlahilor. Este incontestabil, afirma Paun Es. Durlic, in lucrarea sa, "Limba sfanta a painii vlahilor", ca spirala, crucea Sfantului Andrei, crucea, luna noua, soarele sau svastica se regasesc atat pe tablite cat si in decoratia painilor. Ele sunt prezente, de altfel, in tot spatiul carpato-danubian, semne similare existand, de pilda, si pe inscriptia dacica prezentata de Vasile Lovinescu in lucrarea sa, "Dacia Hiperboreana".



Svastica - lumina tainica a eternitatii

Dintre semnele sistematizate de Marija Gimbutas, cercetatorul sarb Paun Es. Durlic a identificat circa 40 de ideograme, prezente si pe painile rituale ale vlahilor. Iar intre toate, cel mai mult l-a impresionat svastica.
Sfanta paine a vlahilor Simbolurile marcate in tabel si copiate sub chenar au fost descoperite de cercetatorul Paun Es. Durlic, pe painile rituale ale vlahilor
"Svastica ocupa locul central printre simbolurile tanatice ale vlahilor", spune el. Exista o literatura bogata despre svastica, pentru ca reprezinta unul dintre cele mai vechi simboluri, care il urmareste pe om pe intreaga planeta, timp de mai bine de douazeci de milenii. Cu toate acestea, stiinta nu pomeneste nimic despre existenta ei in cultul mortilor la vlahi. Aici, nu numai ca este simbolul principal, dar este urmata de un sir de alte simboluri independente, care provin tot din ea. Faptul ca o parte dintre aceste simboluri apar separate, chiar din cultura Vinca, dovedeste ca desprinderea din svastica s-a petrecut cu mult inaintea perioadei respective. Cred, in acelasi timp, ca materialele etnografice din painea vlahilor vor anula, in final, iluzia ca svastica ar fi venit de la est! La romanii de pe ambele maluri ale Dunarii, svastica apare, in decursul timpului, atat in cimitire si biserici, cat si pe pergamente voievodale sau pe broderii nationale, insa prezinta o serie de variatii, care au fost observate si inregistrate de Vasile Lovinescu.
In "Dacia preistorica", marele istoric Nicolae Densusianu aminteste si el, alaturi de cerc sau discul soarelui, de crucea Sfantului Andrei, "semnul misterios, insa favorabil, al svasticei". Considerandu-l simbol al divinitatii supreme a pelasgilor, al lui Jupiter Tonans, "reprezentand fulgerul sau peste tot lumina, viata, sanatatea si averea", semnul svasticii este identificat de Nicolae Densusianu si pe cusaturile romancelor din Transilvania. Desi a fost abuziv folosita in scopuri politice, in lumea satului autentic, svastica si-a pastrat aureolarea sacra. Pe aceasta tema, exista chiar si o anecdota, povestita de Vasile Lovinescu in "Dacia hiperboreana": "Un adversar al national-socialistilor romani voia sa-l convinga pe un taran batran ca svastica este un semn strain, importat". "Ba nu", raspunde omul nostru, "il avem de pe vremea uriasilor".
Numita si Lusafur (in romana, Luceafar), svastica reprezinta grafic planeta Venus, simbolul principal in cultul mortilor la vlahi, "lumina personala" pe care cel mort o poarta in mana cand trece prin regatul intunericului si merge dincolo. Astfel, vlahul trecut in dimensiunea eterna se afla sub protectia svasticii.

Muosul - pastrator al legaturii dintre geto-daci si vlahi

Cand firul vietii se rupe, iar vlahul trebuie sa paseasca in lumea cealalta, cei ramasi pe pamant fac o paine careia ii spun Muos. Denumirea muosi se refera la strabuni, acestia fiind rugati sa vina la pomana, sa petreaca si sa-l ajute pe cel care tocmai a murit sa se descurce in lumea de dincolo.
Sfanta paine a vlahilor Muos impartit la pomana (Leskovo, langa Majdanpek). Foto: Paun Es. Durlic
La nordul Dunarii, principalele sarbatori ce le sunt consacrate stramosilor morti, precum si pomenile facute pentru ei, se numesc mosi. Desi Biserica Ortodoxa nu recunoaste decat Mosii de vara (din sambata Rusaliilor) si Mosii de iarna (din sambata dinaintea Duminicii lasatului de sec de carne), totusi, in "Trilogia vietii", marele folclorist Simion Florea Marian mentioneaza ca "pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi". Pornind de la intelesul originar de "batran, om in varsta", termenul de mos este utilizat pe o arie destul de larga, nu doar pentru zilele mortilor, ci reprezinta numele popular al unor sfinti crestini sarbatoriti iarna: Mos Craciun, Mos Nicolae, Mos Andrei.
Provenind din substratul geto-trac al limbii romane, cuvantul mos, cu derivatul sau moasa, este, remarca DAN OLTEAN in cartea sa "Religia dacilor", "cel mai semnificativ termen pastrat de limba romana din vocabularul magico-religios al dacilor". In acelasi timp, Paun Es. Durlic considera ca mos, se regaseste in numele celui mai mare zeu al dacilor, Zalmoxis (Zalmas <Salmos <Salumasua "Soarele-Mos").
Sfanta paine a vlahilor Arpiuara

Pe painea rituala numita Muos, impartita in sudul Dunarii, se afla doua simboluri stravechi, realizate din aluat: svastica (Lusafur) si crucea cu luna noua. Crucea cu cele patru semilune (prezenta si pe unele cruci vechi, de piatra, din cimitirele romanesti) il reprezinta pe cel care a murit, iar svastica sta pe pieptul lui pentru a-l invia pe lumea cealalta.
In cultura vlahilor (ca si in alte culturi arhaice), numarul 4 simbolizeaza zeul suprem. Coreland cu etimologia cuvantului muos (legat de substratul dacic si regasit de oamenii de stiinta in baza numelui zeului Zamolxe), este posibil ca in aceasta paine sa fie pastrata ipostaza Marelui Zeu, care, se pare, avea natura duala: solara si htoniana. Natura htoniana a lui Zamolxe reiese si din etimologia sustinuta de Ovidiu Drimba: in limba traca, cuvantul zamol inseamna pamant. Izvor al vietii, zeu al vegetatiei si al reinvierii naturii, Zamolxe era patron al roadelor pamantului (deci al graului si, implicit, al painii), insa domnea si asupra imparatiei mortilor.

Chiaia Raiului

Sfanta paine a vlahilor Cheia raiului. Vlahii considera "aluvatu', jucaria babilor" pentru ca in mainile acestora, painea capata cele mai neobisnuite forme. Foto: Paun Es. Durlic
Revenind la painea numita Muos, pe care vlahii o fac pentru a-i chema pe strabunii adormiti la masa celui plecat de curand, Paun Es. Durlic observa ca svastica ocupa locul central pe aceasta paine si, pe langa rolul de calauza si lumina pentru cel care a murit, are rolul de paznic al cheilor si portilor de la lumea cealalta. Svastica este si judecator in lumea mortilor pentru ca, dupa credintele vlahilor, ea hotaraste daca cel mort merge in rai sau in iad.
Se crede ca cel care a murit fara lumanare nu poate deschide usa raiului fara cheia pe care o primeste la pomana. Secretul facerii painii este transmis din generatie in generatie, iar batranele respecta cu sfintenie traditia preluata de la mamele lor. Asa se explica de ce Chiaia Raiului (Cheia Raiului) seamana cu vechile chei de la portile de lemn ale caselor de munte. Vechimea obiceiului de a face pentru cel mort fara lumina o astfel de cheie, care sa-i asigure accesul la rai, se regaseste si in folclorul vlahilor sud-dunareni: "La rai, suflete, la rai,/ Baga sama cui mi-o dai,/ Ca la poarta raiului/ Sede floarea-soarelui/ si mirosul florilor!" - obisnuiesc sa-i cante batranele vlahe dalbului calator.
La fel de importanta pentru a proba vechimea acestei paini este si partea de jos a cheii, care are forma elipsoidala si este impartita in sapte zone: trimitere clara la cele sapte ceruri din credinta romaneasca. Sub forma de pasare, sufletul are de trecut prin sapte ceruri, care sunt tot mai greu de strapuns, si are de platit vama, la poarta fiecarui cer.
Sfanta paine a vlahilor Painea Sapce coturi. Foto: Paun Es. Durlic
Desi nu exista nici o mentiune scrisa referitoare la cele sapte regiuni ceresti, totusi, Dan Oltean (Religia dacilor) deduce pe baza descoperirilor din incinta sacra a Sarmizegetusei, unde exista sapte sanctuare si un altar, precum si semicalotele din calcar, ce au pe suprafata lor sculptate orbitele celor sapte planete si pasarea sufletului, ca si dacii au avut, la fel ca si tracii sudici, grecii sau romanii, o conceptie similara asupra constructiei Universului.
Cifra a cosmosului si a totalitatii, sapte apare frecvent in painile rituale ale vlahilor din sudul Dunarii. Astfel, pe painea Sapce coturi (Sapte coturi), se pot vedea sapte bucati de svastica. In forma de S, acestea sunt legate intr-un cerc inchis, reprezentand toporafia lumii de apoi, despre care se crede ca ar fi heptagonala. Painea Sapce coturi se da paznicului raiului, cu rugamintea de a-l cauta pe cel adormit in cele sapte colturi ale lumii de apoi, sa-l scoata de acolo si sa-l lase sa vina acasa, la pomana.

Aripi de paine pentru lumea de apoi

Sfanta paine a vlahilor Ordinea painilor la pomana intinsa care se intalneste la vlahii de est.
Jumatatea de svastica se intalneste si in painea numita Arpiuara (Aripioara), unde ocupa locul central. In unele zone locuite de vlahi, exista si astazi credinta (care se pare ca a fost general raspandita), ca cel care moare pleaca pe lumea cealalta ca Zburator. "Al muort sa fase injir si zbuara!" - consemneaza in cartea sa Paun Es. Durlic. Pentru ca cel care paraseste aceasta lume sa poata zbura, nu i se acopera talpile. Sufletul, prefacut in pasare, se va odihni in pomul fructifer pe care rudele il vor planta la capul mormantului.
La vlahii estici (zona Vinca), pomana, care se aranjeaza pe o masa, in forma de om, fiind dublul celui mort, nu se inchide la picioare, pentru ca sa poata, si ea, merge. O asteapta drum lung, pana va ajunge la cel care a murit.

Ospatul nemuririi

Sfanta paine a vlahilor Voinisesc
In painea numita Voinisesc, svastica, ale carei patru elemente reprezinta cele patru pozitii anuale ale constelatiei Ursa minor, asa cum a fost ea vazuta, dupa teoria polara, de vechii indo-arieni, are inca un brat. Batranele de la Crna Reka cred ca svastica se preschimba si capata atribute barbatesti si un nou rol. Nu e lumina, nici ghid, nici cheie, ci paznic al mesei celui plecat. Spre deosebire de pomana care se imparte cu vecinii si cu familia celui mort, pomana de pe "masa" se pune intr-un loc diferit (intr-o alta camera) si este dedicata exclusiv celui care a murit.
Sfanta paine a vlahilor Masa de pomana in forma de trunchi omenesc
In lucrarea sa, "Limba sfanta a painii vlahilor", Paun Es. Durlic observa ca aceasta pomana arata "ca o sfanta masa la care sta cel care a murit de parca, chiar in acest moment, ar fi incoronat ca rege sau zeu, pregatit fiind sa-si primeasca oaspetii din cealalta lume, care sunt importanti pentru noul sau statut". Luminat cu lumina svasticii triple si insotit de aceste fiinte vesnice, cel mort vede implinindu-se cel mai vechi vis pe care il are omul de cand este pe pamant, acela de a fi nemuritor si de a trai etern in rai. Dupa invatatura batranilor vlahi, drumul spre nemurire il poate afla oricine. Cu o conditie: sa cunoasca magia painii si limba sfanta a simbolurilor ei.
sursa Formula AS

miercuri, 2 februarie 2011

Misterul Coifurilor De Aur

Aur
Misterul Coifurilor De Aur Aer, apa si pamant, viziunea tracica a lumii (detaliu de pe coiful de la Peretu)
Din intamplare sau dinadins, marile descoperiri arheologice din Romania sunt tinute in umbra, dosite, minimalizate sau tratate cu indiferenta, desi existenta lor vorbeste despre o civilizatie precrestina uluitoare, care ar face mandria oricarei tari. Avem nevoie de recunoastere internationala? Istoria ne-o ofera din plin.

Comoara de la Peretu

In casa lui batraneasca din satul Peretu, Alexandru Trana se aseaza tacticos pe coltul patului acoperit de un macat inflorat. E un batran maruntel, nu mai are aproape nici un dinte in gura si daca ii privesti ilica de lana si pantalonii vechi, de tergal, nici prin cap nu-ti trece ca ai in fata descoperitorul uneia dintre cele mai importante comori ale Romaniei: Tezaurul de la Peretu. "Pai, o s-o iau de la inceput, cum am descoperit eu coiful", spune Alexandru. Desi cunoaste povestea pe dinafara, toata familia se strange in jurul sau, pentru a asculta inca o data ceea ce eu aud pentru prim
a oara. "Vasazica, situatia se prezinta asa: era de dimineata si eu tocma aram terenul de la gradina C.A.P.-ului. Trecusem o data peste el pan la capat cand, a doua oara, am luat in lama de la tractor ceva. Era o tabla si eu am impins-o incolo. "Ete, o tabla", zisei. Am luat-o si am aruncat-o alaturea, pe canal. Vazui eu ca nu era chiar o tabla, ca parea de arama, da zic, ce treaba am eu? Am aruncat-o. Da in canal, acolo, a gasit-o paznicu si a dus-o la cosaru lui, la cabina de paza. Dimineata, iar m-am dus la gradina, ca mai aveam de arat. Si paznicu vine la mine si zice: "Bai, Sandule, unde ai gasit tu tabla aia, ca aia nu e tabla obisnuita". "Da ce-i?", m-am mirat. "Nu stiu, da tabla nu-i. Hai sa mai vedem", zice. Si-am mers. Ne-am dus sa mai scarmam, ca eu stiam locu. Si asa ne-am dat seama ca acolo era ceva."
Misterul Coifurilor De Aur Alexandru Trana, cel care a gasit tezaurul de la Peretu
Alexandru Trana face o pauza si se uita pe fereastra ca si cum ar vrea sa verifice daca mai este tractorul in curte. Tractorul a ramas pasiunea lui. Si in 71, cand a descoperit tezaurul, tot tractorist era. Avea 30 de ani pe atunci. Era prea tanar ca sa inteleaga ce comoara gasise, ce descoperise acolo, la C.A.P.. In afara de tabla de arama, il impresionase un coif ce parea facut cu lucratura de aur, dar era "canit", murdar de tarana, dupa cum statuse ingropat. Abia a doua zi, cand in gradina C.A.P.-ului s-a trezit cu militia, cu oameni de la primarie, de la partid si de la Muzeul din Alexandria, a inteles ce descoperise el in pamant: o comoara. Cei de la militie au venit si i-au scotocit toata casa, in pod, in beci, in curte, in ograda gainilor. Il banuiau ca dosise ceva. Dupa asta, acasa la el s-a instalat un domn de la Muzeul din Alexandria, arheologul Emil Moscalu. "Domnu Moscalu locuia aici, in camera asta. Platea chirie si aducea aici toate obiectele pe care le gasea acolo, pe camp, unde sapa cu oameni angajati din sat - 25 de lei pe zi. Coiful ala era cel mai frumos, da au gasit mai multe, niste paftale asa, de pus pe piept, niste roti de caruta. Erau toate aici, intinse pe hol. Au sapat atunci pana au ajuns la pamantul viu. Abia dupa aia au plecat."
Spre uimirea intregului sat, movila din curtea C.A.P.-ului s-a dovedit a fi un mormant traco-getic, vechi de aproximativ 2500 de ani, apartinand unui reprezentant al aristocratiei locale. Mormantul a fost descoperit in locul numit de sateni "La Izvoare". Avea doua camere funerare: in prima camera se afla scheletul inconjurat de obiecte din ceramica, varfuri de sageti, cutite din fier, vase de bronz si obiecte de argint aurit, puse intr-un vas de bronz. In cea de a doua camera, arheologii au descoperit cu surprindere ca razboinicul nu fusese inmormantat singur: doi cai, doi caini, o vaca si un car cu patru roti de fier fusesera ingropate alaturi. In total, peste 50 de obiecte de argint placat cu aur, printre care si un coif de argint aurit, in greutate de aproximativ 750 de grame. Imediat, in sat au inceput sa circule povesti despre o comoara nemaivazuta. Oamenii spuneau ca razboinicul ce purta pe cap coif de aur iesise invingator intr-o lupta napraznica, in urma careia fusese ranit mortal. Unii ziceau ca murise in glorie, pe campul de lupta, altii ca fusese doar grav ranit la picior, murind mai tarziu. Oricare ar fi fost cauza, cavalerul cu coif de aur fusese inmormantat princiar, cu onoruri, ca un erou.



Fratia coifurilor

Misterul Coifurilor De Aur Coiful de la Peretu (Teleorman)
Tin in mana fotografia coifului de aur de la Peretu, a carui istorie am venit sa o aflu in sat, de cum am auzit povestea descoperirii lui. Cum de nu se stie nimic despre el? De ce nu s-a scris niciodata in presa? Cum se explica anonimatul marilor descoperiri arheologice facute pe teritoriul Romaniei?
Coiful gasit in mormantul de la Peretu iti atrage atentia imediat. Impodobit cu reprezentari animaliere in relief, are pe frunte doi ochi hipnotici cu sprancene neobisnuite, sprancene mari si ingrosate, in asa fel incat privirea ochilor pare necrutatoare. Pe cele doua obrazare se afla insa niste motive ciudate, a caror semnificatie e greu de ghicit. In timp ce pe obrazul stang se afla un tap, pe cel drept o pasare tine un peste in cioc si un mic animal in gheare. Pe toata portiunea coifului ce protejeaza ceafa sunt trei cerbi. Ce reprezinta desenele astea? Sunt cu siguranta niste simboluri, dar ce semnifica? Mi-am pus intrebarile astea impreuna cu cel mai apropiat specialist pe care l-am gasit in Peretu: profesorul de istorie al satului, domnul Vanatoru Marin, cel ce a realizat si o foarte buna monografie a localitatii. In micul sau laborator de istorie, burdusit cu harti prafuite si atlase roase de vreme, pasionatul dascal imi vorbeste despre epoci trecute, civilizatii locale uluitoare, despre care nu se stie nimic. "Am auzit ca alte cateva coifuri asemanatoare cu cel de aici ar fi fost descoperite pe teritoriul Romaniei. Cei ce le purtau erau capetenii ale Fratiilor trace, viteji ce se legasera cu juramant sa apere aceste pamanturi. Se zice chiar ca a fost prima incercare de unire a triburilor tracice, desavarsita apoi de Burebista. "Fratia coifurilor". Cei alesi sa faca parte din Fratie purtau coifuri de aur sau de argint. Legenda spune ca pe vremea cand oamenii trageau cu sageti catre cer ca sa doboare balaurii stapani pe ploi si furtuni, pe teritoriul Romaniei de azi se dezvoltase o civilizatie infloritoare, a carei arta era comparabila doar cu cea a vechilor egipteni: civilizatia tracilor. Iar capeteniile lor s-au legat in Fratii..." "De unde stiti ca este doar o legenda", intreb. "Daca ea are un sambure de adevar? In cercurile stiintifice nu s-a gandit nimeni sa il dezlege?" D-l Vanatoru Marin nu-mi raspunde. Ce intreb nu exista in nici un manual de istorie.

Pestera lui Aladin

Misterul Coifurilor De Aur Coiful de la Cotofene
sti (Prahova)
Aur. Cat vezi cu ochii, peretii tezaurului stralucesc misterios in culoarea aurului. Atatea comori la un loc nu am vazut niciodata. Sunt la Muzeul National de istorie din Bucuresti, in Sala Tezaurului. Un spatiu obscur, cu pereti de catifea violeta, pe care lumina cade in raze reflectate de obiecte de aur stralucitor. Ma apropii incet, sa nu sperii imaginea asta de vis: nu sunt simple bucati de aur, sunt coliere, bijuterii, bratari si podoabe lucrate cu o arta desavarsita, in urma cu mii de ani. Brose, cani, paftale, cupe, pumnale, obiecte ciudate, care nici nu stiu la ce foloseau, batute cu pietre scumpe, modelate sau impodobite cu animale fantastice. Iti taie rasuflarea prin frumusetea lor si te duc in timpuri mitice, cu sute de ani inaintea venirii lui Hristos. Si aici sunt expuse doar o parte din comorile Romaniei. Restul se afla in depozite secrete. Sunt obiecte unice in lume prin frumusetea si vechimea lor. Orice muzeu occidental ar face cu fiecare dintre aceste obiecte afise de zece metri, pentru a chema publicul sa vada asemenea minunatii. Ma intreb de ce eu trebuie sa le descopar intr-un soi de buncar subteran, in spatele gratiilor si usilor blindate? De ce nu am aflat pana acum despre minunatele comori descoperite in Romania? Nu le-am mai vazut niciodata nici la televizor, nici macar pe o pagina de ziar. Nu am auzit niciodata vorbindu-se despre ele. Oare sunt impinse dinadins in uitare, cine stie din ce motive obscure, sau la mijloc e doar delasare si indiferenta? Ma plimb hipnotizat de la o vitrina la alta. Nu stiu ce sa admir mai intai - mestesugul, stralucirea, detaliile de o formidabila expresivitate, sau personajele fantastice, cu cap de pasare, corp de peste si coada de sarpe? Safire, diamante, rubine incrustate in aur. Bijuterii din aur datate 1200 inainte de Hristos, deci facute in urma cu peste 3000 de ani! Deodata, ma trezesc in fata unor ochi de aur. Privirea este necrutatoare, sprancenele incruntate si supradimensionate. Crestetul acestui cap e acoperit de zeci de rozete ce stralucesc ca zeci de sori. Este un coif! Asemanarea cu coiful de la Peretu e izbitoare! Aceiasi ochi, aceeasi privire! Incep sa ma uit mai atent.
Misterul Coifurilor De Aur Coiful de la Portile de Fier (Mehedinti)
Personaje in relief impodobesc obrazarele si banda ce protejeaza gatul. Aceeasi deschidere in dreptul urechilor, aceleasi dimensiuni. Citesc placuta cu textul explicativ. Sunt in fata coifului descoperit la Cotofenesti - Prahova. Aur de 24 de karate. Aproape un kilogram. E clar ca nu te duci la razboi cu un astfel de coif. Asa cum nu te poti duce nici cu coiful de la Peretu, facut din argint aurit, un material prea moale ca sa protejeze de lovituri. Fac un pas in spate pentru a-mi largi perspectiva cand, brusc, vad cum din coiful pe care-l contemplu se desprinde ca o naluca un alt coif! Am senzatia ca intreaga sala a Tezaurului de la Muzeul National de Istorie se rostogoleste ca o nuca si eu sunt prins in ea. Ma salveaza gestul reflex de a privi in jur, in cautarea unui martor: in spatele meu este un coif de aur aproape identic! Naluca nu era decat reflectia lui in sticla vitrinei. Inca o data sunt surprins de asemanare: acest al treilea coif este tot din aur, are aceleasi deschizaturi in dreptul urechilor, aceeasi bumbi prinsi pe crestet, e decorat cu aceleasi animale fantastice. Este coiful descoperit la Cucuteni, langa Iasi. Partea din fata nu s-a mai pastrat, dar se pot ghici aceiasi ochi cu sprancene mult ingrosate. Am senzatia ca tin intre degete samburele de adevar al legendei. Da, Fratiile trace au existat!

Cinci picaturi

Dupa o saptamana de cautari printre desene si descrieri de vase bitronconice, rythoni, cnemide si grifoni, samburele de adevar al legendei incepe sa dea roade. Mai exista inca doua coifuri asemanatoare: unul descoperit in satul Agighiol, in judetul Tulcea, si altul in zona Portile de Fier. In total, cinci coifuri care seamana ca cinci picaturi! Localizarea lor pe harta formeaza un semicerc ce incepe la Iasi, trece prin Tulcea, Prahova, Mehedinti si se opreste la Portile de Fier. Este acoperit, practic, tot arcul sud-estic al Romaniei actuale. O civilizatie uluitoare si atat de putin cunoscuta.
Misterul Coifurilor De Aur Coiful de la Cucuteni-Baiceni (Iasi)
Cavalerii purtatori de coifuri de aur au trait si au locuit chiar aici, pe locurile unde noi astazi mergem in viteza cu masina sau trenul, unde construim blocuri si sosele, pe unde ne atintim privirea in gol, fara sa vedem nimic altceva decat camp, dealuri sau iarba. Apoi, cineva baga din intamplare plugul mai adanc in pamant si deodata ies la iveala comori, campurile se umplu de vechi sate tracice, dealurile de cetati si iarba e roasa de animale fantastice cu pene si solzi. Trei dintre cele cinci coifuri au fost descoperite intamplator de tarani: Iasi, Prahova si Teleorman. Despre cel de la Tulcea, descoperit in 1930, se stie ca era intr-un mormant asemanator celui din Teleorman, in care capetenia a avut alaturi nu doar caii si carul, dar si sotia. Cel mai putin se stie despre descoperirea coifului de la Portile de Fier: a aparut pur si simplu, prin 1913. Coiful din argint aurit este aproape necunoscut in Romania, fotografia lui fiind publicata, pentru prima data, abia in 1963. In 1969, el va fi incadrat de marele istoric si arheolog Dumitru Berciu, in celebrul sau studiu despre arta traco-getica. Ce se stie cu siguranta este ca imediat ce a fost descoperit a fost scos din tara. Asa a ajuns in Colectia Trau din Viena, si de acolo in America. Acum se afla la Metropolitan Museum din New York...

Pe dealul din Cotofenesti

Microbuzul a plecat din Slanic-Prahova si ma leagana incetisor. Pentru un moment, aproape atipesc si, cu ochii pe jumatate inchisi, vad capetenii trace respirand aburul cailor sacrificati la lumina tortelor. Caii ingropati alaturi de stapani aveau rolul de a-i calauzi in lumea tenebrelor. Ce gri si ilizibile erau manualele de istorie si ce opulenta stralucitoare in Sala Tezaurului! Sunt sase kilometri din Slanic pana in Cotofenesti, satul unde s-a descoperit cel mai valoros dintre cele cinci coifuri. A fost gasit in 1929, probabil nimeni de-atunci nu mai traieste. Soferul claxoneaza fetele de pe marginea drumului. Ele rad, acoperindu-si zambetul cu mana. Si ei si eu suntem urmasii celor ce purtau coifurile de aur, legaturi invizibile ne leaga, punti aruncate in urma cu 2500 de ani.
Misterul Coifurilor De Aur Ilie Vabrioru, pe locul unde a descoperit coiful de la Cotofenesti
Cotofenesti. Cobor. Pe geamul dispensarului il vad pe medic consultand un copil al carui par straluceste blond-auriu in soarele amiezii. Cotofenesti este un sat asezat pe coline domoale, nici munte, nici campie, dar cu avantajele ambelor: aerul e tare, de munte, dar mersul e usor, ca de campie. Incep sa intreb oamenii despre coif. Toata lumea stie cate ceva despre el, dar dintre cei ce l-au descoperit - Vasile Simion, Traian Simion si Ilie Varbioru - nu mai traieste nici unul, si nimeni nu stie acum sa arate locul exact unde au sapat. Cei trei erau copii cand l-au gasit. Erau dusi cu vacile. Se jucau de-a cautatorii de comori, cand au descoperit una adevarata.
Cu furca prinsa in brau, lelea Georgeta rasuceste intre degete caierul ce devine fir si odata cu el inainteaza povestea: "Tatal meu, Vasile Simion, a gasit coiful cu inca doi baieti, dar el si Ilie erau mai mici si nu au primit de la Traian decat cativa bumbi de aur, rupti din coif. Cand au venit de la muzeu, tata a predat bumbii. Traian luase coiful. Cineva a zis ca ii da un porc pe el, dar nu a vrut sa il dea la inceput, punea mancare la gaini in el. Si apoi, deodata, s-a imbogatit. Casa ii stralucea si avea doi boi in curte, o frumusete", spune Georgeta fara sa-si ia ochii de la fus.
Din om in om, am ajuns pana la urma la Jeana Varbioru, sotia lui Ilie, singura care ar mai putea arata locul exact unde a fost gasit coiful. Isi leaga o broboada neagra peste parul argintiu. Cateva fotografii pastrate intr-o punga de plastic ii aduc inaintea ochilor anii tineretii. Stam pe prispa inalta, incalzita de soare. Dincolo de gardul de sarma, gainile caraie scormonind, pe drum se aude trecand o caruta. "Ii asa, cum urci pe Calea Piscului. Budui ii spunem locului, e langa Varful Fundaturii. Sotu meu mi-a aratat locul, la radacina unui stejar. Ei sapau acolo, iaca asa, cum fac copiii, si cand colo au vazut ca ceva scapara in pamant. Stiu drumul pana acolo, desi nu am fost decat o data, dar imi amintesc ca urcai pe niste dale de piatra asa, bine rostuite, ca eu am zis ca sunt puse de om. Erau ca niste placi mari, de piatra, si urcai pe ele." Jeana nu mai poate merge acum pana acolo, are mai bine de 80 de ani si e bolnava de diabet. Cineva a venit la poarta lui Traian si i-a zis ca pentru coif ii inveleste casa cu "fier alb" si ii da si doi boi pe el. Asa s-a trezit Cotofenestiul intr-o zi
Misterul Coifurilor De Aur Jeana Vrabioru stie locul comorii
ca, din coiful gasit, Traian a facut coif pentru casa si a dat aurul galben pe "fier alb", adica pe tabla. Avea cea mai stralucitoare casa din tot satul si, pe deasupra, si o pereche de boi. Mirarea oamenilor a ajuns pana la militie si asa s-a aflat cum de s-a pricopsit Traian peste noapte. Au venit de la Bucuresti, s-au facut cercetari. Cel ce cumparase coiful nu a vrut sa-l predea si pana la urma militia l-a gasit ascuns... in veceul din curte. "Au venit si la noi si au cautat in toata ograda, dar Ilie le-a dat bumbii de aur de la inceput. Ce stiam noi ce sunt? Vedeam ca sunt de aur, dar eram tarani fara carte, ce stiam noi sa facem cu ei? Sa ne ducem la targ sa-i vindem? Acolo erau tarani ca si noi. Ii tineam si noi asa, amintire", mai spune Jeana.
Coiful a ajuns acolo unde l-am vazut si eu: la muzeu. De-atunci, nimeni nu a mai cercetat zona, desi oamenii spun ca ploaia si viiturile au scos la lumina ziduri si pietre "asezate frumos". Unul dintre tarani, cu palaria pe-o parte, imi spune ca "trei lazi de cioburi cu model pe ele" a avut si le-a dus, le-a aruncat pe prund. Apoi, doua dealuri mai departe, sunt ruinele unei cladiri ce seamana a biserica si de care nimeni nu stie nimic. Vin oameni care sapa, dar cine sa ii intrebe daca sunt de la muzeu sau nu? Si pana la urma, aici nici nu trebuie sa sapi: ploaia si viiturile iti scot in cale "vechituri" si "ramasite". Trebuie doar sa te apleci si sa le culegi, ca pe o roada a pamantului.

Profesorul

Am incercat sa il gasesc pe Emil Moscalu, arheologul care s-a ocupat de coiful de la Peretu si mai tarziu de cel de la Agighiol. Am aflat ca a murit in mod misterios. Ultima sa investigatie de arheolog a fost intr-un sat aproape de Peretu. Pe o magura, oamenii vedeau cateodata flacari si se spunea ca o comoara a unor hoti e ingropata acolo. Moscalu a sapat intreaga magura si pana la urma, tot ce a descoperit a fost un schelet cu oase rosii. Atat s-a descoperit. Dar la putin timp, despre Moscalu s-a spus ca a innebunit, ca era obsedat ca cineva vrea sa ii fure ceva pretios,
Misterul Coifurilor De Aur Dl Borobontean, un iluminat si distins profesor
un lucru pe care il purta intotdeauna in rucsacul sau. Nu s-a aflat niciodata ce avea in rucsac. Emil Moscalu a sfarsit la spital, nebun, dupa o cariera stralucita. Rucsacul sau a ars intr-un incendiu, izbucnit nu se stie cum. Emil Moscalu a fost insa elevul domnului arheolog Boroneant, iar d-l Boroneant este un luminat si foarte distins profesor, la care am apelat pentru a afla raspunsul la intrebarile care ma framantau. Ce era cu Fratiile acelea? Legenda sau adevar? Dar coifurile? Existau si intre ele legaturi de rudenie, reprezentau o unitate spirituala, aceeasi fabuloasa civilizatie traco-getica? Asemanarea lor izbitoare mai fusese semnalata candva? A fost, intr-adevar, teritoriul Romaniei, cu trei mii de ani inainte de nasterea lui Hristos, spatiul unei culturi extraordinare? Intrebarile se inghesuiau, grabite sa primeasca fiecare un raspuns.
"Da. Eu cred ca civilizatia existenta aici in urma cu 3000 de ani era dezvoltata si putea sa produca obiecte atat de deosebite cum sunt coifurile si tot ceea ce e expus in sala Tezaurului de la Muzeul de istorie nationala din Bucuresti. Dar asta nu e tot: e importanta si uimitoare asemanarea stilistica intr-un spatiu atat de intins. Ca sa ma refer doar la coifuri: eu nu cred ca ele au urcat de la Dunare spre Moldova, ci, dimpotriva, de acolo au coborat spre campie. E adevarat ca exista si multe necunoscute in privinta lor. De exemplu, despre descoperirea coifului de la Portile de Fier nu exista decat povestea marinarului naufragiat care, la o retragere a apelor Dunarii, a descoperit relicva de aur pe o stanca."
Misterul Coifurilor De Aur Sacrificiu pentru zei (detaliu de pe coiful de la Cotofenesti)
Misterul Coifurilor De Aur Coiful de la Aghighiol (Tulcea)
Profesorul e imbracat simplu, dar elegant. Ne inghesuim intr-un autobuz ce duce spre Piata Alba Iulia. O palarie mica, cu boruri indoite si tivite cu catifea, ii sta pe crestet, mai mult de forma, ai zice. I se vede parul alb-alb. In inghesuiala autobuzului, pe scara, nu pot sa nu ma gandesc ca in parul alb al profesorului sunt zece ani de inchisoare comunista, ca ochii din spatele ramelor groase au privit zeci de santiere arheologice si zeci de obiecte din comorile Romaniei. El imi vorbeste mai departe, cu o voce blanda dar sigura: "Daca au existat Fratii? Fireste, Fratia era posibila, dar termenul istoric consacrat este uniuni tribale. Sigur ca era posibil, si nu spun eu asta. Asta o spune Herodot: tracii erau cruzi intre ei, dar cand aparea un dusman comun uitau certurile si erau uniti pentru a se apara. Pentru ca aveau constiinta originii comune. Asta se vede si arheologic. Exista o comunicare intre toti oamenii astia, se vede si in ceramica si in tot ce s-a descoperit in locuri diferite. Comunicau intre ei si, mai mult de-atat, aveau arta si mitologia foarte puternice. E clar ca tracii aveau constiinta unitatii si, in plus, aveau constiinta originii comune. In acest spatiu se coagulase un nucleu ce nu putea, nu avea cum sa migreze de aici. Aici a existat o civilizatie si o traditie foarte puternice." Profesorul intra intr-o farmacie. E bucuros ca a gasit medicamentele de care are nevoie. Mic de statura, mergand un pic aplecat, pare un personaj misterios, un om cheie, care detine dezlegarea unui secret, si asta il obliga sa stea deghizat intr-un pensionar bucurestean. De curand, a descoperit la Chitila un sceptru cu insemnele coifurilor. Dincolo de Carpati, tot el a descoperit vase cu desene asemanatoare motivelor de pe coiful de la Cotofenesti. Dovezi fericite, care transforma legendele in istorie. Brusc, imi revin in minte lumina de aur a comorilor din sala Tezaurului si umbra care se intinde peste descoperirile arheologice romanesti.

Fotografiile coifurilor: George Dumitriu (6)
sursa:Formula AS

Poporul "Radio Bucureşti"din centrul geografic al Europei

Circa 4.500 de suflete trăiesc ca în Evul Mediu timpuriu, în creierii Carpaţilor Păduroşi, în satele Mirke (Mircea, 1.500 persoane) şi Poroskovo (3.000), din raioanele Velyky Berezin şi Perecin, la 35 km N şi, respectiv, 45 km N-E de Ujgorod (Transcarpatia – Ucraina). "Ucrainţii" le zic "voloki" sau "loscarini". Aceşti oameni ştiu că vorbesc "rumâneşte", dar au uitat cum îi cheamă.
Prin 1980 au luat contact pentru prima dată cu o "cutie care vorbeşte" (adică un radio cu tranzistori ), adusă din Afganistan de un soldat, fiu al satului "Poroscova". Învârtind butoanele, au descoperit că există unii care vorbesc la fel ca ei. Drept pentru care au decretat că ei fac parte din poporul care se cheamă..."Radio Bucureşti"!
Printre textele cântecelor lor, există şi acesta:
"Toată lumea are neamu
Numa io pe nime n-amu,
Toată lumea are ţară
Numa Noi ca cânii-afară"
.
Iar noi ştim de-atâţia ani despre existenţa, nu în Matto-Grosso, ci în centrul geografic al Europei, a acestor români pierduţi în mileniul I, fără electricitate, fără biserică, fără şcoală şi nu atragem atenţia lumii civilizate asupra genocidului cultural la care sunt supuşi de către urmaşii furilor de pământ românesc...

Autor: Col.Dr. Mircea Dogaru