miercuri, 1 decembrie 2010

La multi ani Romania!

La 1 Decembrie

Printre puţinele lucruri bune petrecute după decembrie 1989, se numără şi instituirea zilei de 1 Decembrie ca zi naţională a Statului român şi a Neamului românesc. Nu se putea o alegere mai bună! Cinstim astfel un amplu proces istoric a cărui încheiere şi desăvârşire a început la 27 martie 1918 la Chişinău, când românii de peste Prut au decis Unirea cu Ţara, în ciuda dificultăţilor şi primejdiilor deosebite pe care le presupunea acest act politic de sfidare a colosului imperial de la Răsărit. A fost un gest de mare curaj, pe care nu l-a putut repeta niciunul dintre popoarele aflate în vasta închisoare a popoarelor numită Rusia.A urmat în toamna aceluiaşi an, la 28 noiembrie, decizia bucovinenilor de a se desprinde din jugul altui mare imperiu, care a marcat dureros istoria noastră din cealaltă direcţie, a Apusului. Iar peste câteva zile, în prima zi din iarna acelui an fantastic 1918, la Alba Iulia, s-a produs momentul astral: încheierea glorioasă a unui vast proces istoric, ale cărui începuturi se pierd în negura timpului, procesul prin care Dacia legendară se refăcea în hotarele ei străvechi.După aproape 2000 de ani, locuitorii dintotdeauna ai ţinuturilor carpato-danubiene se regăseau din nou în interiorul aceluiaşi stat. Graniţele politice se puneau astfel în acord cu graniţele etnice! Aceasta este dreptatea care ni s-a făcut la 1 Decembrie 1918!
Sunt multe gândurile care trec prin mintea românului la o zi atât de însemnată ca aceasta… Cine ar putea să le depene pe toate?! Aşadar, încercând o vagă organizare a ideilor, numai câteva, următoarele:Mai întâi, constatarea tristă că situaţia politică de azi diferă mult, prea mult de cea de la 1 Decembrie 1918. Hotarele de azi nu mai coincid cu hotarele de atunci, ale României Mari! Considerăm că refacerea acelor hotare trebuie să fie parte din programul oricărui partid politic, din orice program de guvernare! Dacă pe plan politic lucrul acesta este ceva mai complicat şi depinde acum de prea mulţi factori externi, pe plan spiritual, cultural şi economic refacerea României Mari, ba chiar a unei Românii şi mai mari, este cu putinţă. Ne mai trebuie numai puţină voinţă! Voinţă de-aia, politică, adică la nivelul guvernanţilor, al clasei politice! În al doilea rând, să ne aducem aminte că la Adunarea Naţională de la Alba Iulia au participat mii de români veniţi din ţinuturi care, ulterior, la Trianon, prin decizia ezitantă a Marilor Puteri, au rămas în afara hotarelor noi ale României! Ne referim astfel la românii care trăiesc azi, ca minoritari, în ţările din jurul nostru, dincolo de Nistru, în Bucovina, pe valea Tisei sau în sudul Dunării! Sunt câteva milioane de români extranei! Am făcut prea puţin pentru aceşti români după 1918. Urgenţa numărul unu, după părerea noastră, este ca guvernul român, pe toate căile posibile, să ceară de la autorităţile statelor vecine, dar şi de la cele internaţionale, ca românii care trăiesc ca minoritari în alte ţări să aibă aceleaşi drepturi pe care le au în România minorităţile naţionale! Ce poate fi mai firesc, mai corect?!Mă gândesc bunăoară la românii din Ungaria! Din sate curat româneşti de la Vest de Tisa, până pe malurile Balatonului răspândiţi. La 1918 erau aproape patru sute de mii. Când România a intrat în război alături de Antanta, a fost acceptată condiţia pusă de români: la sfîrşitul războiului, hotarul de Vest al României să fie pe Tisa… Azi, statisticile ungureşti consemnează abia vreo treizeci de mii de români în Ungaria. În realitate sunt mult mai mulţi. Majoritatea greco-catolicilor din Ungaria sunt români, iar greco-catolicii din Ungaria sunt aproape 500.000. Nu prea au cum să existe etnici unguri de religie greco-catolici. Sunt români bieţii oameni, dar se feresc să recunoască asta de teama şovinismului maghiar, atât de stupid şi de aspru cu cei ce nu vor să se facă maghiari…În primele zile ale aşa zisei revoluţii din Decembrie 1989, când toată planeta asista cu încântare la revoluţia copiilor din România, românii din Ungaria au prins curaj şi au început să ridice fruntea cu mândrie, afirmându-şi românitatea! Au fost nevoiţi să facă pasul înapoi când emanaţii revoluţiei au început să-şi arate adevărata culoare a pulovărelor… Depinde mult de felul cum merg lucrurile în Ţară pentru ca conştiinţa românească să nu piară la românii de peste graniţă! Ca şi la cei din Ţară, îndefinitiv!…În sfârşit, un gând pentru românii pe care soarta i-a dus şi mai departe de fruntarii, românii risipiţi de la Vladivostok până în Portugalia sau Irlanda, în cele două Americi, în Australia. Numărul lor s-a mărit considerabil după 1990, ca rezultat tragic al unor guvernări iresponsabile, criminale. Personal înclin să cred că în România de azi se duce o politică de trădare naţională, care urmăreşte, printre altele, şi depopularea Ţării, crearea unui vid demografic care să atragă sau să justifice o masivă imigraţie din Israel, a peste un milion de evrei. Sunt semne tot mai clare că nu este vorba de o nălucire a mea şi a colegilor mei, care am semnalat acest pericol încă cu 10 ani în urmă. Una dintre dovezi este că guvernanţii noştri, care au acceptat să slujească acestui plan de înrobire a României, a românilor, nu fac nimic pentru a-i readuce în Ţară pe românii risipiţi în toate zările. Dimpotrivă, în frunte cu preşedintele Ţării, încurajează sau provoacă exodul românilor tineri spre alte ţări. Clasa politică de care avem parte nu le poartă de grijă în niciun fel românilor români! Scornesc fel de fel de legi şi privilegii pentru minoritari, de s-a ajuns să fii mai câştigat ca român în propria ta Ţară dacă te declari ţigan, maghiar, croat sau evreu… Ai astfel acces la avantaje interzise românilor neaoşi! Legile Ţării, în frunte cu Constituţia, nici nu pomenesc de români, că există în această Ţară o majoritate românească, prin ale cărei sacrificii, prin a cărei clarviziune s-a constituit statul român. Românii nu sunt subiect de drept în Ţara lor!Nu ştim cât va mai dura această abdicare a partidelor politice de la imperativul promovării şi respectării intereselor naţionale. Pe acest subiect, credem însă că este de datoria noastră, a societăţii civile româneşti, să intervenim, prin mijloacele specifice organizaţiilor non guvernamentale, specifice intervenţiei individuale, pentru a forţa clasa politică să-şi înţeleagă misiunea, dar şi pentru a transmite românilor de pretutindeni, din Ţară şi din străinătatea cea grea, un mesaj de susţinere şi încurajare, iar la cuvintele de îmbărbătare să adăugăm acţiuni şi activităţi propriu zise, prin care să capete conţinut dens, substanţial, grija noastră faţă de soarta românilor extranei, transfrontalieri.Câteva cuvinte în legătură cu un fenomen întristător al zilelor noastre: reacţia de adversitate pe care o stârnesc preocupările legate de salvarea şi consolidarea românismului, a românităţii noastre. Avem adversari de tot felul: în interiorul clasei noastre politice, printre aşa zişii formatori sau lideri de opinie, printre liderii unor minorităţi etnice din România şi, lucrul cel mai grav, suntem priviţi cu ostilitate chiar şi de autorităţile statelor vecine, unde trăiesc români de-ai noştri. Români care sunt supuşi unui proces brutal sau subtil, dar permanent, de descurajare şi marginalizare în calitatea lor de etnici români, proces propriu zis de deznaţionalizare. Acest proces nedemn, descalificant pentru cei care îl susţin, este deosebit de complex, se desfăşoară pe toate planurile posibile: economic, social, profesional, cultural… Aş sublinia componenta cea mai perfidă a acestui proces: manipularea psihică, atacul la resorturile sufleteşti ale românismului! Încercarea de a face să dispară din conştiinţa noastră mândria de a fi român, de a te şti român, urmaş al părinţilor tăi şi al unor străbuni de toată isprava, mari făuritori de valori materiale şi spirituale.Am discutat mult acest subiect cu oameni care îl pricep în toată amploarea sa regretabilă, nefericită. Asistăm în zilele noastre la o încercare perfidă de a impune la nivel naţional un defetism total faţă de viitorul nostru, ba chiar şi faţă de trecutul nostru, prin răstălmăcirea sau falsificarea istoriei. De pretutindeni şi ceas de ceas, prin mass media, prin Internet, auzi vorbe sau ţi se oferă texte savant elaborate despre defectele noastre ca români, despre nimicnicia noastră românească. Oameni care şi-au trăit degeaba viaţa, fără să producă nicio valoare, muşte care se visează albine melifere, îşi descoperă vocaţia de critici şi acuzatori ai neamului românesc, chemând la judecată poporul român, pe cei mai de seamă români, în frunte cu Mihai Eminescu, cu Ştefan sau Horia, aruncând asupra a tot ce este românesc umbra îndoielii, a derizoriului, a inconsistenţei, a surogatului. A lipsei de autenticitate şi de legitimitate!
Am purtat pe acest subiect îndelungi discuţii şi consultări cu adevăraţi oameni de carte, oameni care duc pe umerii lor o autentică operă, o veritabilă carieră profesională, oameni cu o viaţă socială, de familie, normală, exemplară chiar. Români capabili să sesizeze motivaţiile ascunse, oculte, ale acestor campanii de denigrare a românescului din lumea noastră. Din aceste discuţii s-au desprins câteva concluzii pe care le consider capabile să orienteze eforturile noastre viitoare:Prima şi cea mai importantă: suntem agresaţi pe diverse planuri, iar faţă de această agresiune cea mai bună strategie nu este cea defensivă, prin care să răspundem punct cu punct unor acuzaţii sau critici nefondate, deseori aberante. Ci este timpul să contra-atacăm promovând cu insistenţă valorile şi aspectele care ilustrează capacitatea românilor de a excela, de a fi subiecte ale istoriei, fie la nivel regional, fie la un nivel european sau mondial! Un exemplu: suntem în permanenţă atacaţi – cum bine se ştie, cu o tenacitate unică, de nostalgicii Ungariei Mari, care scornesc pe seama noastră fel şi fel de basne, precum Simion Dascălul, cronicarul mincinos de odinioară. În mod deosebit pe mulţi maghiari îi deranjează că ne sărbătorim istoria şi fiinţa naţională la 1 Decembrie! Le vine greu să ne vadă că sărbătorim România Mare, Unirea Transilvaniei cu Ţara! Şi scornesc fel şi fel de motivaţii false, penibile, în neputinţa lor de a accepta evidenţa adevărului, a soluţiei date de istorie! Răspunsul nostru cel mai potrivit la toată mascarada propagandei lor anti-româneşti este să le punem oglinda în faţă, spre a vedea cu ochii lor câte parale fac! Văd paiul din ochiul nostru, dar nu văd bârna care le deformează complet percepţia propriei realităţi. Trebuie ajutaţi fraţii noştri maghiari să-şi vadă lungul nasului! Să le aducem aminte cu insistenţă, până le intră bine în computer, că Ungaria Mare după care oftează ei zi şi noapte nu a existat! Repet: Ungaria Mare nu a existat! Este scornită de minţile înfierbîntate care confundă realitatea cu visurile deşarte de mărire! Ungaria aşa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniţă birocratică, a unui funcţionar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi şi aranjamnte de culise. Ungaria aşa zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români!
Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie. Unde este jertfa ungurească la 1867?! Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac şi jumătate de ocupaţie turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece? Să le aducem aminte celor care ne calomniază cu atâta pasiune, faptul ruşinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta şi din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur! Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în paşalîc, au fost alungaţi de armatele unei puteri europene, creştine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupaţie turcească, păgână, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistenţă, de opoziţie ungurească la ocupaţia musulmană.Nota bene: principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor româneşti, între care includ şi Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe! De ce nu dispare şi principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria şi Transilvania erau lucruri diferite, entităţi complet separate, care nu puteau fi gândite împreună! Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeaşi situaţie cu Moldova şi Ţara Românescă, fiind toate trei părtaşe în mod firesc la aceeaşi istorie, la acelaşi model de organizare politică.Insistenţa cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparaţia între cel calomniat şi calomniator! Foarte uşor şi la îndemâna oricui este să constate că oportunismul şi lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari decât la cei care ne-au condus şi reprezentat pe noi! S-o spunem pe şleau şi pe înţelesul omului de rând: momentele în care să-ţi fie ruşine de tine că eşti maghiar sunt mult mai numeroase şi mai jenante decât cele care i-ar îndreptăţi cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros… Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgenţă trebuie adunate de istoricii specialişti şi puse pe tapet, căci numai aşa vom închide gura celor care şi-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc! Ţinem totuşi să punem o întrebare pentru bravii noştri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie: Câţi sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, şi câţi sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câţi sunt românii al căror nume a fost maghiarizat şi se fălesc azi cu ei toţi maghiarii, şi câţi sunt maghiarii cu nume românizat?… Să mi se ierte simplicitatea, aproape penibilă, a demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro şi trebuie să ne coborîm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanţi şi insistenţi cu orice ocazie! Să vorbim aşadar pe înţelesul minţii lor, împuţinată de ură şi năluciri deşarte!Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice şi să tranşăm odată şi pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligaţi să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor. Pentru cei ce vor face această operaţiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situaţia din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas şi Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureş! Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui şi pentru familie să-şi susţină ipoteza, adevărul!… Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!Acelaşi exerciţiu nu ar strica să-l facem şi cu ceilalţi vecini, întrebându-ne câţi ucrainieni, ruşi, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, şi câţi români i-au fericit pe vecinii noştri şi ar binemerita nu numai un cuvînt de recunoştinţă din partea acestora!… Dar ar merita ca în toate aceste ţări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt româneşte şi se consideră români! Oare cât vom mai tolera persecutarea şi marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând neruşinarea guvernanţilor vecini, a guvernanţilor noştri, complet surzi la suferinţa românilor din ţările vecine?!Şi mai pun o întrebare, tot pentru vecinii noştri unguri, pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria. Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. După 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria ţară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat naţional! Comunitatea internaţională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!… Care e logica acestor resentimente? Cum puteţi deplânge la nesfârşit dispariţia graniţelor care aparţineau altora, habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridiculul situaţiei?! Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea şi administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. După Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Şi ştiţi dumneavoastră, fraţi maghiari, care a fost prima iniţiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gând de auto-guvernare maghiară, suverană şi independentă pentru prima oară după 400 de ani? Nu ştiţi, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria! Au decis să trimită şi au şi trimis la Bucureşti o delegaţie, de trei conţi maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand şi lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867!… Nici mai mult, nici mai puţin!Aşadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranţa cea mare a politicienilor maghiari!… Lipsiţi de exerciţiul guvernării, al libertăţii, fruntaşilor unguri le-a fost teamă de riscurile şi provocările la care te supune suveranitatea. S-au simţit singuri şi neajutoraţi, neasistaţi! Nu ştiau încotro s-o apuce! Cam la fel cum au reacţionat ţiganii noştri când au fost eliberaţi din aşa zisa robie: s-au trezit şi ei dintr-odată neasistaţi, şi s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat şi să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!…Unde era dispreţul politicienilor maghiari faţă de tot ce este românesc atunci când au venit la Bucureşti cu căciula în mână cerşindu-ne întovărăşirea?! Unde era dorul de libertate şi neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!…Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu vecinii de la Sud, după Războiul de Independenţă purtat de armata româno-rusă. În urma acelui război, a înfrângerii Turciei, pe harta Europei a apărut un stat nou: Bulgaria. România, românii adică, de-a lungul istoriei au făcut mult pentru a-i ajuta pe patrioţii bulgari să ţină aprinsă flacăra identităţii etnice bulgăreşti. Poate de aceea, dar şi din alte motive, fruntaşii bulgari au venit la Bucureşti, în delegaţie la regele Carol, cerând ca Bulgaria să se alipească la statul român, să devină parte componentă a regatului… Cine ştie dacă nu era mai bine ca Ion C. Brătianu să nu se fi opus acestei idei?! În orice caz, dacă Bucureştiul ar fi acceptat să devină capitală a Ţării şi pentru bulgari, pentru locuitorii de la Sud de Dunăre, poate că alta ar fi fost soarta românilor din Bulgaria! Aşa însă, într-o Bulgarie pentru a cărei apariţie din neant au murit mii de români la ’77, minoritarii români au avut de îndurat un regim de deznaţionalizare care continuă şi azi, sub oblăduirea Comunităţii Europene… Aceeaşi situaţie şi în Grecia, în Serbia, în Albania, în Ucraina… Aceeaşi politică mizeabilă de descurajare şi aneantizare a românismului, a populaţiei cea mai veche din această parte a Europei….Prin ce impuneau românii în faţa vecinilor maghiari şi bulgari? Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi şi mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român. Nici în toată Europa nu găseşti multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanţă politică! Semn de cuminţenie şi de înţelepciune atât la nivelul domnilor, cât şi la nivelul omului de rând de la talpa Ţării!… Nu întâmplător românii se numără şi printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum… …Da, oameni buni, aşa s-au petrecut lucrurile după Trianon! A fost un moment jenant pentru bieţii unguri, iar noi, românii, ca nişte veritabili domni, ca nişte adevăraţi boieri, ca nişte buni vecini, ca nişte oameni oameni, ca nişte români ce suntem, ne-am abţinut să-l popularizăm, să-l mediatizăm şi să-l comentăm! Să facem caz, ori, ferit-a Sfîntul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noştri! Şi poate că aşa ar trebui să procedăm şi în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt!Din păcate, abnegaţia ungurească sistematică, instituţionalizată, de a lovi şi calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră însă şi bunul nostru simţ sunt considerate de aceştia slăbiciune, prostie chiar! E timpul ca această impertinenţă bozgoră să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără ruşine să fie obrăzniciţi şi puşi cu nasul la perete, să nu şi-l mai ridice aşa de sus fără niciun temei! Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simţ care să-i tragă de mânecă pe conaţionalii lor mai zănateci – sau nu îndrăznesc!, să ne ocupăm noi, românii, de această trebuşoară! Şi s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă!…Avem nevoie, aşadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel şi fel de minciuni, ne calomniază şi ne sabotează cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul şi nu mai putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL! Şi adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri! Numai detractorii noştri au motive să se teamă de adevăr! Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră şi pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului. Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă şi în traistă!… Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, şi a vegheat Sfîntul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie şi de dăruire apostolică a cărturarilor noştri, şi datorită jerfei româneşti din acei ani teribili ai Marelui Război. 1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!…E 1 Decembrie! Tuturor românilor aşadar, pentru fiecare român în parte şi pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima şi fruntea sus! Avem de ce! La Mulţi Ani Frumoşi!

Ion Coja
Buriaş, 28 noiembrie 2010

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu